Istoria lui Piero Farulli este cumva istoria renasterii Italiei muzicale dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial si a marilor ei talente. Un om pentru care muzica a fost, asa cum se scria intr-un omagiu publicat de “Giornale de la Musica”, “bucuria si in acelasi timp terenul sau de lupta, drapelul, baricada sa, o transee in care a purtat lupte de-a dreptul epice, in mod special pentru creatura sa, Scoala de Muzica de la Fiesole, in cautarea consensului, a succesului, a resurselor, a relatiilor importante necesare, fara sa i se poata opune cineva”.
Farulli a apartinut acelei categorii de muzicieni italieni nascuti intr-o familie simpla, amatoare de muzica si, la virsta de 15 ani, s-a inscris la Conservatorul “Cherubini” din Florenta, in 1940 devenind violonist in Orchestra Festivalului Maiul Muzical Florentin. S-a perfectionat in acei ani la Siena, centru de cultura muzicala asemanat de multi Weimar-ului, la celebra Academia Chiggiana, unde i-a avut colegi pe violonistii Paolo Borciani si Elisa Pegreffi, pe altistul Lionello Forzanti si violoncelistul Franco Rossi, ultimul devenit prieten apropiat timp de o viata. Cei patru se distinsesera in 1942 interpretind Cvartetul de Debussy, spre deliciul profesorilor lor intre care se aflau contele Chiggi, compozitorul Alfredo Casella, violoncelistii Arturo Bonucci si Antonio Guarnieri.
Razboiul avea sa-i separe, Borciani petrecind luni de zile ca partizan in munti, in nordul Italiei, Farulli recrutat in armata italiana, traind dezastrul campaniei din Sicilia, si apoi, dezertor, strabatind intreaga peninsula, pentru a se stabili o vreme la Bari, unde a cintat in orchestra locala si si-a cunoscut viitoarea sotie.
Quartetto Italiano avea sa ia forma sub numele de Noul Cvartet Italian in decembrie 1945, iar la scurta vreme sa traiasca prima criza, odata cu decizia altistului Lionello Forzanti de a se dedica dirijoratului, urmata de plecarea lui in Argentina. Borciani il invita imediat pe Piero Farulli sa se alature cvartetului, dar avea sa treaca aproape un an pina cind scrisorile repetate au ajuns la destinatar. Farulli, isi aminteste Guido Alberti Borciani intr-un volum dedicat cvartetului, a raspuns cu entuziasm si le-a propus celor trei sa se intilneasca la Florenta, unde la acea vreme cinta in Orchestra Teatrului Comunal. Cu o energie neobisnuita, ce l-a caracterizat intreaga viata, Farulli avea sa se supuna unui regim dur, cinci ore pe zi repetind si cintind in Orchestra Teatrului, alte cinci repetind cu Quartetto Italiano. Un regim cu atit mai dur de repetitii si calibrare a cvartetului, cu cit membrii sai isi propusesera – si au respectat conventia timp de decenii – sa cinte in concert din memorie, fara partituri.
Au urmat ani de succese si memorabile concerte in toate centrele muzicale europene, cu angajamente la toate marile festivaluri internationale. In paranteza fie spus, in cadrul celui de la Aix-en-Provence, in 1948, primul violonist, Paolo Borciani, interpreta impreuna cu Clara Haskil, in recital, sonatele mozartiene.
Bernard Gavoty, criticul parizian binecunoscut si romanilor, exclama entuziast intr-o cronica din 1950: “N-am observat niciodata o asemenea simultaneitate in elan, o aceeasi transparenta, un asemenea sacrificiu pe altarul cauzei comune”.
Cei patru tineri muzicieni si-au continuat perfectionarea cu lectii primite de la Arturo Toscanini si indrumari de la Arturo Benedetti Michelangeli, iar in 1951 cu o modificare esentiala a intelegerii muzicii gratie intilnirii la Salzburg cu Wilhelm Furtwängler, care dirija acolo Otello. Cum aminteste Guido Alberti Borciani, celebrul dirijor, impregnat in acel moment de muzica verdiana, si-a exprimat dorinta de a-i asculta cintind Cvartetul de Verdi. Invitati sa faca muzica impreuna in resedinta lui Furtwängler, cei patru treceau in revista repertoriul de camera, cintind cu dirijorul la pian Quintetul de Brahms si discutind in detaliu cvartetele lui Beethoven.
Lectia lui Furtwängler avea sa fie determinanta, din acel moment cvartetul cistigind o libertate spirituala ce avea sa-i caracterizeze intreaga perioada de existenta, pina in 1977. Elisa Pegreffi vorbea despre credo-ul lor: “Liberta nella battuta”, iar Paolo Borciani numea un ritm “ce trebuie intotdeauna marcat de bataile inimii, ale unei inimi sanatoase si nu de catre metronom”. Criticii au calificat ulterior maniera lor de interpretare drept “caracterizata de oscilatii practic imperceptibile ale tempo-ului si de capacitatea de a da o respiratie ampla paginii muzicale”, toate cumulindu-se intr-un sunet rotund, ce-l amintea pe acela al unei orchestre simfonice.
Quartetto Italiano si-a incetat existenta in 1977-’78, dupa ce Piero Farulli a fost silit sa se retraga, consecinta a unor tulburari cardiace grave. “Viata cvartetului este fascinanta – declara spre sfirsitul vietii Farulli –, dar fericirea mea nu s-a finalizat. s…t Pentru mine si cred, de asemenea, pentru Franco Rossi, ceea ce conta cel mai mult era vointa de expresivitate cind muzica isi dovedeste curajul si singele sanatos.”
Farulli avea sa-si dedice ultimele decenii de viata “Scolii muzicale de la Fiesole” al carei creator fusese din anii ‘60, consacrata, incepind din 1974, pregatirii tinerilor muzicieni de mare talent. Un proiect muzical original, ce s-a bucurat de un mare succes si prestigiu in anii de glorie ai politicii culturale italiene. Torraccia di San Domenico, se scrie astazi despre casa ce a adapostit scoala, a devenit atunci un soi de Gotha musical, intre profesori si invitati aflindu-se pianistul Maurizio Pollini, dirijorii Claudio Abbado, Riccardo Muti, Sinopoli si, fapt neobisnuit, cei patru presedinti ai Italiei.