– Fragment –
Aerul proaspat, pacea si linistea uriaselor spatii cu copaci incepura sa-i limpezeasca, intr-o oarecare masura, mintea lui Hoyt. Se simtea ca si cum se afla din nou la rascrucea inaltatoare de pe diagrama betiei, unde starea de euforie urcase pe cit de mult se putea fara sa-i scada dramatic puterea de judecata si claritatea gindurilor, facindu-se pulbere… punctul extrem de fin al echilibrului alcoolic perfect. Era convins ca acum putea din nou sa rosteasca o propozitie coerenta si sa se faca inteles, iar furtuna binecuvintata din capul lui vijiia in continuare.
La inceput nu spuse multe, pentru ca incerca sa-si fixeze in minte acel moment din fata oglinzii, in timp ce el si Vance mergeau printre copaci catre Aleea Junilor, spre inima campusului. Dar momentul ii tot scapa… si-i scapa… si-i scapa… si inainte sa isi dea seama, o notiune cu totul noua se insinua in gindurile lui. Era Dumbrava… Dumbrava… faimoasa Dumbrava… care insemna Dupont… si-l facea sa simta Dupont in oase, ceea ce facea in schimb ca oasele lui sa fie infinit superioare oaselor tuturor americanilor care nu fusesera niciodata la Dupont. Sint un barbat de Dupont, isi spuse el. Unde era scriitorul care ar fi putut imortaliza acel sentiment – exaltarea care ii activa intreg sistemul nervos central cind se intilnea cu cineva si strecura repede in conversatie o indicatie aparent nonsalanta, cum ca era la colegiu, iar persoana respectiva intreba (inevitabil): “La ce colegiu esti? “ si el spunea pe cit de neutru si inexpresiv posibil: “Dupont” si imediat observa reactia. Unii, in special femeile, erau vizibil impresionati. Zimbeau, fetele li se luminau si spuneau: “Oh! Dupont!” , in timp ce altii, in special barbatii, se crispau si se straduiau sa nu arate cit de miscati erau, spunind “Inteleg” sau “Mhm” sau chiar nimic. Nu era sigur care atitudine ii facea mai multa placere. Toti, indiferent de gen, care erau acum ca si el, studenti ai colegiului Dupont sau care au absolvit cindva colegiul Dupont, stiau acel sentiment, adorau acel sentiment, cautau intr-un fel sau altul sa se bucure de acel sentiment in fiecare zi, daca era posibil, acum si pentru tot restul vietii lor – si totusi, nimeni nu a transpus acel sentiment in cuvinte, si Dumnezeu stie ca nici un barbat sau femeie de Dupont nu a incercat vreodata, la drept vorbind, sa il descrie cu voce tare unui suflet viu, nici macar altora care faceau parte din aceasta fermecatoare aristocratie. La urma urmelor, nu erau nici ei prosti.
Privi de jur imprejur. Copacii formau niste siluete incintatoare sub luna plina si aurie. Voioasa, voioasa, furtuna suiera si – o scinteie de inspiratie – el va fi cel care va transpune totul in cuvinte! El va fi bardul! Stia ca avea stofa de scriitor. Nu avusese niciodata timpul necesar pentru a scrie ceva, in afara de eseurile pentru cursuri, dar acum stia ca era facut pentru asta. Abia astepta sa vina a doua zi, cind se va trezi si va surprinde acel sentiment pe ecranul Mac-ului sau. Sau poate i-l va impartasi lui Vance chiar acum. Vance mergea doar cu citiva pasi inaintea lui, in timp ce treceau prin incintatoarea Dumbrava. Cu Vance putea sa vorbeasca despre asemenea lucruri…
Deodata Vance se uita la Hoyt, ridica mina cu un gest ce parea sa spuna “Stop”, isi duse degetul aratator la buze si se lipi de trunchiul unui copac. Hoyt facu la fel. Atunci Vance ii facu semn sa se uite pe furis din spatele copacului. Acolo, in lumina lunii, la numai sapte, opt metri de ei, se puteau intrezari doua siluete. Una era a unui barbat cu o claie de par alb pe cap, stind jos la baza unui trunchi de copac, cu pantalonii si boxerii in vine si cu coapsele albe si uriase desfacute larg. Cealalta era a unei fete imbracate in pantaloni scurti si tricou, care statea in genunchi intre genunchii lui, cu fata spre el. Parul ei ca o coama parea foarte sters in lumina lunii, in timp ce capul i se misca inainte si inapoi in poala lui.
Vance se trase inapoi in spatele copacului si sopti:
— Sa-mi fut una, Hoyt, stii cine e ala? Ala e guvernatoru’ nu-st’u-cum, din California, tipul care tre’ sa vorbeasca la premiere!
Ceremonia de premiere era simbata. Acum era joi.
— Pai si ce face aicea? intreba Hoyt cam tare, facindu-l pe Vance sa isi duca din nou aratatorul la buze.
Vance rise infundat si sopti:
— E cam evident, in pana mea.
Se uitara din nou pe furis din spatele copacului. Barbatul si fata probabil ii auzisera, pentru ca amindoi se uitau in directia lor.
— O stiu, spuse Hoyt. A fost in…
— Futu-i, Hoyt! Sssttt!
Zdrang! Ceva il apucase cu putere pe Hoyt din spate, de umarul drept, si o voce de dur spuse:
— Ce dracu’ credeti voi ca faceti aici, derbedeilor?
Hoyt se intoarse si se trezi fata in fata cu un barbat scund, dar extrem de musculos, imbracat intr-un costum inchis la culoare, cu un guler si o cravata ce abia ii cuprindeau gitul, care ii era mai mare decit capul. Un fir mic, spiralat si transparent se strecura afara din urechea lui stinga.
Adrenalina si alcoolul urcau valuri-valuri in creierii lui Hoyt. El era un barbat de Dupont care se uita tinta la o maimuta nerusinata, dintr-un regn inferior.
— Ce facem? se rasti el, improscindu-l, din greseala, cu scuipat. Ne uitam la un cacat de cretin cu fata de maimuta, asta facem!
Barbatul il apuca de ambii umeri si il izbi cu spatele de copac, lasindu-l fara suflare. Fix cind gorila isi tragea pumnul inapoi, Vance se arunca in patru labe pe dupa picioarele lui. Hoyt se feri de pumnul care esua in trunchiul copacului si isi impinse antebratul in agresor – care tocmai racnea de durere “Cacaaaat” – din toti rarunchii. Barbatul se prabusi pe spate peste Vance si se izbi de pamint cu o bufnitura dezgustatoare. Incerca sa se ridice, dar se pravali din nou la pamint. Statea intins acolo, pe o parte, linga o radacina mare de artar iesita la suprafata, cu fata crispata si tinindu-se de umar cu mina ale carei incheieturi insingerate erau zdrelite pina la os. Bratul care trebuia sa fie sustinut de umarul indurerat se contorsiona acum intr-un unghi grotesc.
Hoyt si Vance, care inca era in patru labe, se holbau amutiti la aceasta imagine plina de agonie. Barbatul deschise ochii, vazu ca adversarii lui nu mai ataca si gemu:
— Jegosilor… jegosilor… Apoi, coplesit de Dumnezeu stie ce, isi strimba fata intr-o alta grimasa si, intins acolo, se tingui: Cacanarilor… cacanarilor…
Cei doi baieti se uitara unul la celalalt si, gind la gind, se intoarsera catre barbatul si fata… care plecasera.
Vance sopti:
— Ce facem?
— O taiem! spuse Hoyt.
Zis si facut. Cum alergau ca apucatii prin parc, trunchiurile copacilor, tufele, florile si frunzisul se miscau rapid in intuneric, iar Vance balmajea intruna:
— Autoaparare, autoaparare… doar… autoaparare, pina nu se mai simti in starea sa fuga si sa vorbeasca in acelasi timp.
Se apropiara de marginea Dumbravii, care dadea direct in campus, si Vance spuse:
— Opreste… te… Respira cu atita greutate, incit nu mai putea sa articuleze decit cite doua, trei silabe dupa fiecare gura de aer. Doar… mergi… poarta… te… nat’…ral…
Asa ca iesira din Dumbrava la pas, comportindu-se normal, atita doar ca respiratia le suna ca o pereche de fierastraie si erau leoarca de transpiratie.
Vance spuse:
— Nu (gura de aer) vorbim de-asta (gura de aer) cu nimeni (gura de aer). Da? (gura de aer) Da, Hoyt? (gura de aer) Da, Hoyt? (gura de aer) Cacat! (gura de aer) Asculta ce-ti zic, Hoyt!
Dar Hoyt nici macar nu se uita la el, daramite sa-l asculte? Inima lui pompa la fel de multa adrenalina ca si a lui Vance. Insa in cazul lui Hoyt, hormonii pur si simplu alimentau furtuna aia nebuna, care acum vijiia mai tare ca oricind. L-a terminat pe nenorocit! Cum l-a trintit pe ratatu’ ala burdusit de muschi pe spatele lui Vance – mama, mama! Abia astepta sa se intoarca la caminul Saint Ray si sa le spuna tuturor. El! O legenda in devenire! Ridica privirea si se uita lung la ceea ce se asternea chiar in fata lor, cuprins de emotia virila – extazul! – de dupa victoria intr-o batalie.
— Uite, Vance, spuse el. Acolo e.
— Ce ma-sa e acolo? intreba Vance, care in mod evident voia sa mearga mai departe, si asta cit mai repede.
Hoyt facu un gest larg, cuprinzind tot.
Campusul Dupont… Luna transformase cladirile universitatii intr-un vast clarobscur de forme intunecate, scoase in evidenta in toata somptuozitatea lor de o nuanta alb-aurie. Turnurile, foisoarele, turlele, acoperisurile grele din ardezie – toate inefabil de frumoase si inefabil de marete. Peretii grosi ca ai unui castel! Era o fortareata. El, Hoyt, facea parte dintr-un cerc ales de oameni, respectiv acei citiva fericiti care puteau intra in fortareata oricind pofteau… si ii puteau simti invincibilitatea in oase. Si nu numai atit, el facea parte din grupul principal al acelui cerc select, si anume Saint Ray, fraternitatea celor care au fost alesi sa puna stapinire… ei bine, pe toata lumea.
Voia sa-i impartaseasca acest adevar profund lui Vance… dar, rahat, era atit de greu de exprimat. Asa ca tot ce a reusit sa spuna a fost:
— Vance, tu stii ce e Saint Ray?
Totala lipsa de logica a intrebarii il facu pe Vance sa se intoarca si sa se holbeze la el cu gura cascata. In cele din urma, sperind sa-si miste complicele din loc, spuse:
— Nu, ce e?
— Este un MasterCard… cu ajutorul caruia poti sa faci tot ce vrei… tot ce vrei.
Nu era nici macar o singura nota de ironie in vocea lui. Doar veneratie. Era cit se poate de sincer.
— Nu zice asta, Hoyt! Nici sa nu te gindesti! Indiferent ce s-a intimplat in Dumbrava, noi nu stim despre ce e vorba! Clar?
— Nu te mai ingrijora, spuse Hoyt, gesticulind grandios din mina, ca si cum ar fi vrut sa cuprinda intregul peisaj din fata lui. Grupul principal… cercul ales.
Inca o data, isi dadea vag seama ca nu era in totalitate coerent. Abia observa cu indiferenta expresia de panica ce se strecurase pe fata luminata de luna a lui Vance. De ce era Vance atit de speriat de chestia asta? Si el era un barbat de Dupont. Din nou, Hoyt privi lung, cu drag la imparatia scaldata in lumina lunii, ce li se intindea inainte. Marele turn al bibliotecii… faimoasele garguie, care se vedeau clar in relief pe coltul Colegiului Lapham… ceva mai incolo, cupola terenului de baschet… noul centru de neurostiinta sau de ce-o fi fost, construit din otel si sticla – pina si cladirea aceea ciudata parea mareata in momentul asta… Dupont! Stiinta – laureati ai premiului Nobel! Cu toptanul!… desi nu isi putea aduce aminte nici un nume… Sportivi – vedete! campioni ai ligii nationale de baschet! primii cinci la fotbal american si lacrosse1!… cu toate ca i se parea putin stupid sa te duci la meciuri si sa scandezi ca nebunu’… Savanti – legende!… chiar daca astia erau un fel de tocilari-fantoma care pluteau in afara vietii de student… Traditii – cele mai grozave! – ciudatenii depravate transmise din generatie in generatie de… cei mai buni oameni! S-a format o claca – numarul crescind al tocilarilor universitari, al falsilor intelectuali, al homosexualilor, al talentatilor la flaut si al altor ciudati ce erau admisi acum… Si totusi! Unul e Dupontul lor, o simpla diploma pe care scrie “Dupont”… si altul e Dupontul adevarat – care este al nostru!
Sufletul lui era atit de plin, incit dorea sa si-l goleasca in fata lui Vance. Dar se ivi din nou problema coerentei si nu reusi decit sa ingaime:
— E al nostru, Vance, al nostru.
Vance isi puse mina pe fata si murmura aproape la fel de jalnic ca batausul lungit pe jos in Dumbrava:
— Hoyt, esti atit de praf.
1Joc asemanator cu hocheiul pe iarba, practicat in special in scolile americane
AUTORUL
Tom Wolfe s-a nascut si a crescut in Richmond, Virginia. A studiat la Washington and Lee si la Yale, iar in 1956 si-a inceput indelungata cariera ziaristica. Noua ani mai tirziu, publica prima carte, o colectie de articole despre perioada nebuna a anilor ‘60, care devine imediat un bestseller si il transforma pe Wolf intr-o figura inovatoare a experimentului literar nonfictional cunoscut sub numele de “Noul Jurnalism”.
CARTEA
Universitatea Dupont si holurile ce gazduiesc crema studentilor americani, cupola gotica ce-ti taie rasuflarea, pajistile impecabile incarcate de istorie si traditie, arenele impresionante in care se tin campionatele sportive – aceasta este imaginea pe care o vede frumoasa si inteligenta Charlotte Simmons, o boboaca retinuta si cu simtul masurii, proaspat sosita din Carolina de Nord. Insa nu va trece mult timp pina sa se dezmeticeasca si sa isi dea seama, spre crunta ei deziluzie, ca pentru studentii alesi pe sprinceana ai Dupontului, sexul, alcoolul, atitudinea sfidatoare, violenta si nu rareori rasista au mult mai multa greutate decit performanta academica. Confruntata cu aceasta realitate dureroasa, Charlotte are revelatia propriei personalitatii, care o individualizeaza si o ridica deasupra celorlalti prin candoare si simplitate.