Dezbaterea asta produce si studii serioase, ii implica si pe marii istorici ai vremurilor noastre, nu ramine doar la nivelul talk-show-ului de prime time, la televizor. Si in rubrica de aici v-am prezentat deja lucrarile unor K. Pommeranz (cel care incearca sa demonstreze cum geografia si geologia au hotarit totul in acei ani esentiali 1800, cind avintul industrial a capatat o dimensiune incredibila in Anglia) sau Niall Fergusson (un tip care nu mi-a placut deloc, un istoric-intelectual-mediatic care uita firul demonstratiilor de dragul sclipiciului – pentru el Vestul e mai bun pentru ca e destept, smecher, gaseste de fiecare data cite un truc ca sa cistige).
Pomeranz e un real cistig pentru ca e dintre acei istorici care au facut scoala (impreuna cu doi colegi, mari istorici si ei, la Irvine, in California), cu o idee contracurent pentru deceniul 9 – Estul indepartat si Vestul ar fi mers de-a lungul istoriei cap la cap in ce priveste evolutia economica, tehnica militara, nivelul de viata. Doar unele accidente au periclitat echilibrul, pentru ca apoi cursa sa se reaseze “cap la cap”.
Narativizarea unui volum imens de informatii
Ian Morris e din aceeasi paradigma. Ambitia principala in cartea De ce Vestul detine inca suprematia nu e sa se umfle in pene ca vestic, ci sa narativizeze un volum imens de informatii. Si o face cu mare verva, amesteca referinte din filme, carti SF cu date arheologice precise (are o activitate indelungata de arheolog), are gust pentru poante, parabole, povesti, interpretari contraintuitive. E mai bun decit Pomeranz la naratiune, iar asta nu-l face neaparat mai superficial. Aparent, el are o teorie contrara californianului. Spune ca Vestul are un avans fata de Est de ordinul miilor de ani. Numai ca e doar aparent. Fundamental, si Morris spune ca in ultima parte a “cursei” (ultima mie de ani, cu “mici” exceptii), cele doua mari bazine de civilizatie par sa fi mers cap la cap. Morris filosofeaza, face predictii, iese frecvent din morga academica. Nu e scutit de superficialitati sau de abordari care pot fi frustrante. Despre momentul industrializarii e clar ca nu a gasit tonul potrivit si expediaza. Explicatia e insa in metoda: Morris isi ia un interval urias de lucru. Chestiune care-l scuteste de insistenta prea mare asupra unor puncte considerate de turnura. Este reflexul unui istoric arheolog care nu vrea sa uite ca istoria omenirii nu a inceput doar cu citeva secole inaintea erei noastre, atunci cind au aparut primele texte scrise vitale pentru istoria omenirii, Era Axiala o numeste Karl Jaspers: in jurul anului 500 i.Hr. apar textele daoiste si confucianiste in Est, budiste si jainiste in Asia de Sud, filosofia greaca si Biblia ebraica in Vest. Evident, textele au fost mult modificate si imbunatatite de succesori, dar acel moment e doar unul de cotitura, spune Morris, care incepe povestea inca de la prima plecare a stramosilor nostri din leaganul african – atunci incep cei 15.000 de ani de fatalitate, predestinare geografica combinata cu hazard.
Problemele politice incep inca din abordarile unor vremuri si mai indepartate. Pentru ca spectrul rasismului apare imediat. Diferentele incontestabile dintre doua game de umanoizi, inaintasii lui Homo Sapiens, duc automat la tot soiul de prejudecati. Homo Erectus (stabilit in Asia) avea creierul mai mic, era mai putin dezvoltat si folosea deja cu indeminare anumite unelte. Neanderthalienii din Vest aveau creierul mai mare (mai mare decit al nostru) si pareau mai dotati pentru comunicare. De aici, pentru unii e simplu: iata de ce e Vestul superior, pentru ca ne tragem din niste semi-oameni cu creier mare. Timpenie pe care Morris o demonteaza cu grija, ca sa nu mai lase nici o urma de indoiala. Nici asiaticii nu sint descendenti din homo erectus, nici europenii nu sint descendentii neanderthalienilor. In urma cu vreo 70.000 de ani, apare specia noastra homo sapiens – laringele mai bine pozitionat pentru vorbire, miini mai lungi, mai subtiri si mai indeminatice, centri ai vorbirii mai mari, calota craniana mai bombata (spre deosebire de neanderthal). In Eurasia procentele de material genetic din ancestralii neanderthalieni variaza intre 1 si 4. Variatiile de culoare a pielii, de statura sint variatii firesti locale, dar fundamental sintem aceiasi.
Un moment de o extrema importanta pentru istoria omului este o revenire “scurta” la conditiile Erei Glaciare, dupa ce un lac enorm din America de Nord s-a scurs in Atlantic deviind Curentul Golfului – prin anii 10500 i.Hr. Morris o aseamana cu o alungare din Gradina Edenului. Omenirea nu s-a mai confruntat cu o catastrofa de asemenea dimensiuni (nu v-o inchipuiti ca pe ceva brusc, s-a intimplat pe parcursul a mii de ani – autorul chiar ride de filmele apocaliptice precum The Day After Tomorrow).
Interesant e cum amesteca Morris momente de istorie a omenirii cu istorie foarte recenta a studiului arheologic si antropologic. Sa luam revolutionarii ani din jurul lui 1968, cind o puternica opozitie se naste in rindul universitarilor antropologi impotriva abordarilor de pe pozitii de superioritate ale neoevolutionistilor vestici. La Stanford (unde preda Morris) in acei ani s-au infiintat doua catedre de antropologie – membrii abia daca se salutau intre ei. Noua abordare cerea mai multa atentie pentru particularitati sociale si culturale ale unor societati considerate inferioare. Punctul de bataie: indicii dezvoltarii sociale. Ce constante folosim? Unii puneau mai multa cultura, altii mai multa tehnica militara. Morris spune ca e clar ca sint deficiente in alcatuirea unor astfel de indici de civilizatie, dar sint si foarte utili – indicii pe care-i foloseste el au si ei punctele lor controversate. La un moment dat, istoricul chiar spune ca un punctaj mare acordat momentului aparitiei democratiei in Grecia antica nu e sustinut de o reala crestere a indicilor. Sugereaza nu de putine ori ca lucrurile se intimpla putin invers: intii apar conditiile unei modificari majore, iar apoi omenirea vine (si asta-i reuseste sau nu) cu o noua schema de gindire, de organizare peste o schimbare inevitabila. Nu intimplator il citeaza pe Marx cu o celebra formula a acestui tip de determinare: “Oamenii isi fauresc ei insisi istoria, dar nu si-o fauresc dupa bunul lor plac si in imprejurari alese de ei”.
O pofta de povestit incredibila
Cum spuneam, informatiile din carte sint nenumarate, de la cum se domesticesc plantele si animalele, de la dezavantaje incredibile pe care le-au avut Americile (ca sa domesticeasca porumbul le-a luat un timp incomensurabil mai mare decit “oamenilor vechi din Eurasia” sa domesticeasca griul sau orezul, iar dintre animale sa domesticesti doar lama si ciinele nu e tocmai un avantaj). Morris nu ocoleste teorii, ipoteze de toate felurile, are o pofta de povestit si combatut incredibila. Asa ca aleg sa va mai prezint pe scurt din aceasta carte ceva din concluziile despre situatia contemporana care ne intereseaza atit de mult in aceasta competitie milenara Vest-Est (adica China si, in plan secund, Japonia).
Morris analizeaza cu raceala de arheolog, dar si cu o ironie de buna calitate situatia apocaliptica in care pare ca ne aflam. Una din legile de baza ale istoriei este ca o civilizatie mare nu stagneaza niciodata. Creste, se dezvolta, iar apoi cade mult mai jos decit media la care ajunsese. Asta e marea sperietoare acum si intotdeauna. Cind iti propui sa conservi o situatie, de fapt incepe marea decadere.
In 1989, China a fost salvata, dupa evenimentele din piata Tienanmen, de capitalism. Dupa 2009, China a fost cea care a salvat capitalismul. Pare gluma favorita a istoricului din capitolul de concluzii. Ironia ca o tara manufacturiera cu muncitori platiti de zeci de ori mai prost decit muncitorii vestici sa imprumute cu sume uriase America, aici e cheia conflictului de azi. Unii istorici au numit casnicia asta ciudat capitalista Chimerica, o relatie in care cel mai putin dezvoltat il plateste pe cel bogat doar ca acesta din urma sa reziste si sa continue sa-i cumpere produsele.
Se vorbeste si depre razboi? Sigur. Morris aminteste argumentele antirazboi: sintem prea globalizati financiar, interconectati, e o nebunie, pierde toata lumea, China nu are nici un interes, e si mult mai slab militarizata. “Pai atunci de ce au inceput prin 2010 sa vorbeasca multi despre asta?”, se intreaba istoricul si vine cu exemplele alea care ar trebui sa ne bintuie pe toti, despre cum am mai crezut o data ca circuitele financiare puternice mentin pacea: “Toate aceste cuvinte ne linistesc – atita doar ca expertii de mai sus nu vorbeau despre riscul unui conflict chino-american in anii 2010. Toti scriau intre 1910 si 1914, insistind ca reteaua comerciala si financiara complicata a lumii moderne face imposibila declansarea unui razboi intre marile puteri din Europa. Cu totii stim cum s-a terminat povestea”.
Momentul suprematiei economice incontestabile si oficiale a Chinei: maximum 2103, daca nu se intimpla vreo catastrofa, spune Morris. 2050 – China va ajunge din urma Occidentul si ca dezvoltare sociala. Bancheri recunoscuti si agentii de rating si de evaluare spuneau ca China ar putea recupera decalajul si pina in 2020. Insa vorba lui Morris, in timp ce faceau predictiile cu pricina, oamenii aia n-au fost in stare sa vada ca in mai putin de un an le va fugi pamintul de sub picioare in criza economica…
Sa incheiem cu extraterestrii. In avintul cosmic al anilor ‘60, savantul Enrico Fermi a facut un calcul destul de simplu si a concluzionat cu celebrele vorbe: “Dar unde sint?” – se referea la extraterestrii care ar trebui sa existe undeva in Univers, unii inca in societati foarte avansate, si care nu au dat totusi nici un semn (asta daca nu credem in filme si poze trucate). Savantii Sklovski si Sagan i-au raspuns: “E clar ca sint mai multe civilizatii care au ajuns la grade de dezvoltare mult superioare noua, insa faptul ca nu ne-au contactat e un indiciu clar ca dezvoltarea le-a fost fatala, ca o civilizatie foarte avansata sfirseste prin a se autodistruge”.
Ian Morris, De ce Vestul detine inca suprematia: si ce ne spune istoria despre viitor, traducere de Irina Vainovski-Mihai si Ioana Miruna Voiculescu, colectia “Historia”, Editura Polirom, 2012