Cind am auzit prima oara texte semnate de Rita Chirian era prin 2000, la Bucuresti, la cenaclul condus de Nora Iuga. Erau niste texte excelente si usor morbide, observatiile unei fete dintr-o casa de linga cimitir. Sper sa nu ma insel. Cum a fost pentru tine lectura aceea? Erai o eleva de liceu care venea tocmai de la Botosani sa citeasca intr-un cenaclu (usor faimos) din Bucuresti.
In 2000 l-am cunoscut, printr-un proiect care implica mai multe licee “Eminescu” din tara, pe Octavian Soviany. El a fost cel care a dat gir acelor prime texte si care a inlesnit lectura in care, se pare, vedea, mai mult decit o faceam eu insami, fiindca eram obisnuita, ca orice elev de liceu, doar cu lecturile “creatiilor literare” la evenimentele scolare: ca era vorba de festivitatile de inchidere sau de deschidere a anului scolar, ca era o sesiune de comunicari “stiintifice”, trebuia lecturata cel putin o poezie spre deliciul mindrilor profesori de romana – asta insemna sa scrii si sa citesti poezie, numai un instrument “extrascolar” pentru a valorifica creativitatea elevilor; doar ca eu, in anii aceia teribili, imi foloseam textele ca statement, exultind de fiecare data cind profesorii deveneau nelinistiti in prezidii. La Botosani, evident mult mai conservator si mai rigid decit Bucurestiul, nu avusesem insa practica lecturii de cenaclu; numai profesorul meu de romana, un domn pentru care eram ultima generatie inainte de pensionare – si care, normal, ar fi trebuit sa fie un etalon de obtuzitate –, avusese stoicismul sa citeasca serii intregi de poeme pe care i le inminam sistematic inca din clasa a IX-a; era uimit de insurgenta lor si de faptul ca “scriu ca un baiat”, asa incit imi aplicase un regim cazon de lectura si de disciplina intelectuala, ultimei impotrivindu-ma din toate puterile. Veneam, asadar, la Bucuresti cu aceeasi vointa grozava de a indigna, de a stirni rumoare, chiar daca fusesem silita, inca de la Botosani, sa renunt la blugii sfisiati si “sa ma imbrac frumos”, asa cum o face, prima oara, orice provincial la examenul centrului. Ca un ciine stinjenit de funde si jachete, stingace, fiindca am stiut ca totul e iremediabil si fatal schimbat – in public, nici urma a doamnelor corecte si sensibile –, am citit citeva texte care aveau sa devina Povestiri din orasul b., un ciclu al Sevrajului. Ceea ce la Botosani ar fi facut auditoriul sa paleasca, aici era firesc; dupa lectura, Soviany mi-a spus: “Vezi? E cazul sa te iei in serios”. A fost primul verdict, cel mai important.
Cum spuneam si mai sus, erai foarte tinara cind ai debutat in lumea literara. In aceeasi perioada, cei mai multi dintre asa-numitii (de catre critica) douamiisti isi pregateau debuturile editoriale. Cum te raportezi la aceasta generatie literara?
Nu cred in decupajele generationale, mai cu seama in cele decenale, pur si simplu absurde; ele nu sint, de altfel, nimic mai mult decit o marota a criticii. La inceputul anilor 2000, am simtit insa o familiaritate (surprinzatoare acum pentru mine, fiindca traiam, cu certitudine, prin delegatie) cu grupul de tineri poeti care facea valuri la Bucuresti. Citeam avid presa literara, urmaream debuturile, vinam birfele venite de acolo ca de pe o coasta exotica, populata cu pesti care se inversuneaza sa se tirasca pe uscat. Cu toate astea, nu am facut facultatea la Bucuresti si nu m-am aruncat in vulcan. Mi-am dat seama destul de repede ca “seriozitatea” aceea de care-mi pomenise Soviany ar trebui sa se traduca prin individualitate; afinitati si suprapuneri – tematice, discursive – exista, e firesc, dar literatura (atita cita e cu putinta) nu e facuta din termeni de serie.
Ai debutat editorial in 2006. Cam tot de atunci scrii si cronica de poezie in revista “Cultura”. E confortabil sa scrii si poezie, si critica de poezie in acelasi timp?
In esenta, cred ca e un exercitiu de autocalibrare. Un examen pe care am invatat sa-l aplic, la capatul lecturii critice, asupra propriilor texte. Lipsa de confort nu e chiar cea mai mare nenorocire, te sileste sa fii adaptabil, deci un candidat la evolutie, un “redutabil”. Incisiva – s-a spus – cu textele altora, refuz sa scriu ce nu as vrea sa citesc.
Lumea literara din Romania nu prea agreeaza amestecurile genurilor. E bine ca poetul sa scrie poezie, prozatorul – proza si asa mai departe. Care sint prejudecatile de care te-ai lovit?
Nu cred ca poti taia cu aceeasi circumferinta, superlativ, daca se poate, si poezie, si proza, si critica, dar resping preconceptiile si carcanele. Nu le asez in spinarea nimanui, ma irita orice intentie de a primi unul. Prejudecatile sint nesemnificative, nu sint decit simplu zgomot alb. Eu insami scriu poezie si-mi incerc puterile in proza. Pina la urma, textul e cel care conteaza si care isi poarta in sine anticorpii, el va supravietui sau nu, tragindu-si autorul dupa el.
In plus, esti profesoara de romana in Sibiu. Acolo, probabil, alte prejudecati. Acum vin si eu cu ale mele: poezia contemporana nu prea exista intre preferintele autorilor de manuale, dar nici intre cele ale profesorilor. Asadar: stiu colegii tai ca scrii?
Nu, profesorii de romana, calofili si eterizati, nu agreeaza literatura contemporana, dar asta nu mai e demult o noutate. Nenorocirea e ca elevii pleaca din liceu cu ideea ca literatura romana incepe cu Alecsandri si se incheie cu Nichita Stanescu. Pe de alta parte, profesorii de azi sint, cei mai multi dintre ei, elevii din anii ‘80 si bucla merge la nesfirsit. Dar eu sint o norocoasa, sint intr-un liceu liberal, colegii mei sint decenti, unii chiar cu viziune supla. Aici nu am intimpinat ostilitatea din alte scoli, unde am fost indrumata sa-mi urmez hobby-urile in afara orelor de curs sau obligata de birocratie, in urma unei sesizari binevoitoare, sa-mi justific in note explicative riguroase activitatile literare…
Cit despre elevi, cum i-ai indruma (cum ii indrumi) astfel incit sa inceapa “o frumoasa prietenie” cu poezia?
Liceul la care predau a devenit pepiniera pentru Zona noua, cenaclul pe care il coordoneaza, la Literele din Sibiu, Radu Vancu, asa ca fac piruete destul de elegante, cred, ca sa-i ademenesc pe copii. Sint atit de permeabili, de receptivi, de entuziasti, de proaspeti, de insoliti, incit e usor sa spui: “Ei bine, uitati tot ce stiti despre poezie, poezia e libera, acum mergem s-o cautam”.
Nu de putine ori am citit pe blogul tau (ritachirian.blogspot.ro) texte amare despre cum e sa fii profesor in Romania. Putem cadea de acord ca viata de profesor in invatamintul preuniversitar romanesc nu este una usoara, dar cu siguranta sint si motive pentru care nu iti pare rau ca faci ceea ce faci. Care ar fi acelea? Cum a inceput pasiunea ta pentru predare?
N-as numi-o pasiune. E totusi o meserie de uzura, pe care o fac acum cu o anume placere, fiindca simt ca exista feedback, ca nu ma risipesc. A fost initial o casatorie de convenienta de la care am avut asteptari disproportionate, acum e o prietenie.
Al treilea volum de versuri al tau se numeste Asperger. Va aparea in curind la Cartea Romaneasca. De ce tocmai acest titlu? Nu te-ai temut ca ar fi usor prea explicit?
Medicina, patologia, anomaliile, boala, fiziologia, bizareriile carnii si ale psihicului, a-normalitatea, oricum s-ar arata ea, sint zone pe care le frecventez cu interes, dar Asperger nu este un volum care sa poetizeze, simplist, un sindrom autist. M-a interesat, mai degraba, similitudinea dintre simptomele acestei maladii si perceptia, respectiv autocontemplarea sociala: felul in care se reflecta imaginea unui eu in celalalt, eul obsesional si traumatic, celalalt reflectat in fiecare individ si, deasupra tuturor, reglator-castratoare, norma-normalitatea, intr-un joc de oglinzi si de iesiri mincinoase.
Si ca veni vorba de titluri, si volumele tale anterioare au titluri foarte exacte. Par ca nu s-ar fi putut numi altfel decit Sevraj si Poker face. Care este momentul titlului cind lucrezi la un volum nou?
Titlul e un zorzon indispensabil; de obicei, ma ocup de el abia la final, cind liniile se limpezesc – cel putin asa s-a intimplat in cazul primelor doua carti, la care am lucrat cu migala de bijutier, pina in pragul criptarii definitive. Acum, la a treia, aveam traiectoria fixata, pornisem de la simptomatologia acestui sindrom, dar am ezitat pina la capat daca sa dau sugestia aceasta de lectura, fiindca poate parea o cheie facila, o nada colorata numai buna de inghitit pentru un lector grabit. Mi-am asumat riscul – cel care scrie trebuie sa aiba incredere in cel care-l citeste – gindindu-ma ca vor fi cititori excelenti, care sa treaca de limitarile si de locurile comune ale patologiei si sa intrezareasca urmele unui model social – as indrazni sa-l numesc postapocaliptic, postuman, cu toate bruiajele de comunicare, cu alienarea si singuratatea absoluta, in ciuda sau tocmai din pricina conexiunilor aparente, pe care le experimentam cu o indolenta de masinarie.
Ai participat la doua ateliere de traduceri de poezie, in Suedia si in Israel. Cum te-au ajutat aceste experiente?
Lumea noastra literara e inchisa si, cum se intimpla in endemii, toti scriitorii au aceeasi culoare a ochilor: perceptii similare, viziuni comune, stereotipii discursive, totul pina la masificare si indiscernabil. Asa ne-am trezit cu totii biografisti viscerali, neoexpresionisti vizionari, tranzitivi minimalisti, practicind o poezie a eului celui mai trivial. Poezia, cita vine din Occident prin traduceri, este evident falsificata si tradata, iar noi, balcanici, sintem atit de preocupati de micile gilcevi autohtone, incit uitam sa aruncam o privire acolo unde se fac jocurile importante si unde literatura e un organism viu (chiar cu exagerari voluntare), multumiti de noi insine pina la stupiditate. Atelierele din Suedia si din Israel (doua medii culturale complet diferite), ambele proiecte ale ICR-ului, au fost semnalul de alarma pentru mine. Am intrat in contact cu adevarate culturi poetice, cu oameni care se ocupau profesionist de poezie, nu ca loisir de cafenea, si care folosesc coduri complet diferite de ale noastre, cu scriitori cu o veritabila constiinta teoretica. Am stiut ca sintem pe un drum gresit, ca sintem, de ani buni, intr-o fundatura, asa ca… sauve qui peut. Exista insa, bineinteles, semnele unei revivificari si in camaruta din spate pe care o ocupa literatura noastra: de pilda, o incercare de “sicronizare” facuta ca la carte, cu traduceri excelente si poezie buna, a echipei de la Poesis International si de la Casa de Editura Max Blecher, Claudiu Komartin, Radu Vancu si ceilalti, cititori impecabili de poezie si lipsiti de complexul periferiei, dar, foarte important, oameni capabili sa stabileasca necesarele conexiuni pentru a aduce mereu figuri noi.
In final, o intrebare personala si stupida, asa cum exista la interviurile de angajare: cum te vezi peste cinci ani?
Profesionalizarea scriitorului este vazuta la noi ca neputinta, ca amputatie, ca desprindere de nu-stiu-ce parnasuri in care poetul e, dupa un tipar romantic si deloc functional, abstrus, irational, conectat la har, orice ar fi, ca la un ombilic cosmic. Cu riscul de a ciobi aure de poeti bizari si neintelesi, mi-ar placea sa cred ca pot deveni un scriitor profesionist.