Operatiunea de restaurare a vechilor continuturi multimedia nu e profitabila in toate cazurile si cu toate numele aflate cindva sub ochiul magic al aparatului de filmat (camera TV), la distanta potrivita de microfon. Dar tocmai aceste cazuri neprofitabile dau, de cele mai multe ori, in timp, masura valorii unui artist sau altul, a unui gen muzical, a unui concert sau festival. Ce-ar fi fost azi Woodstock 1969 fara materialul filmat (si prelucrat impecabil de-un regizor inspirat)? Un eveniment aproape uitat, in ciuda “documentelor” audio, bootleg sau oficiale.
Numele celebre odinioara (se) vind si azi, chiar daca n-au fost filmate/inregistrate in cele mai bune momente ale lor. Lui Jimi Hendrix i se “restaureaza” si ce n-a cintat vreodata, si tot se cumpara! Seriile de “complete sessions” produc delicii cunoscatorilor si mindrie firmelor ce-au achizitionat mici case de discuri, ajunse la ananghie. Amatori de asemenea “raritati”, ne bucura fantasma unui “act artistic” pe care, de cele mai multe ori, cei implicati il considerau slujba, afacere, smecherie sau simpla modalitate de-a cistiga banii necesari traiului. Majoritatea bluesmenilor negri asa au trait, asa au judecat viata si faptele proprii. Numai noua, degustatori de lichide aspru distilate, ne place sa credem ca ei propovaduiau Arta. Eventual ARTA. Cine e de vina pentru asemenea confuzie fericita de planuri? Pai, eu cred ca vina, deloc mititica, li se poate imputa unora precum gasca (de la) Rolling Stones (si trupa, si revista, fara discriminare!)…
Cindva baieti rai ai rock-and-roll-ului, azi de-a dreptul batrini belicosi ai showbizului mondial (a se vedea reteta incasarilor!), Rolling Stones s-au declarat din start drept descendentii bluesului negru “de la Chicago”, mai precis, ai lui Muddy Waters, “the Man”. Amestec de talent, intuitie, dorinta de-a soca lumea contemporanta, fair-play si, desigur, multa sudoare tehnica, in limitele genului practicat, trupa celor doi principali responsabili – Mick & Keith – are statut unic intre emblemele secolului XX. In 22 noiembrie 1981, cind a fost capturat concertul de la Checkerboard Longue, Muddy Waters si restul bluesmenilor obisnuiti locantei i-au primit cu simpatie netrucata: era clipa in care cea mai mare trupa de rock recunostea cine i-au fost genitorii. Cu presimtirea mortii in singe, Muddy il invita la microfon pe Mick Jagger, si-i “trece torta” – cum e consacrat gestul nu numai in cultura filosofica bastinasa. Lacrimi de bucurie, de tristete si de mindrie, iar spectacolul obisnuit prin cluburile de blues a capatat valentele unui ritual profan…
La trei decenii dupa eveniment, inregistrarea se editeaza pe suport adecvat la Eagle Rock Entertainment. E drept, o varianta bruta circula in mediile celor interesati, chiar pe caseta VHS. Nimic nou pentru cunoscatori. Meritul celor care activeaza actualmente sub sigla limbii scoase e ca au facut rentabila restaurarea migaloasa, sincronizarea perfecta si luminozitatea constanta, ce capteaza privirea. E un fel de ecologie blues-rock, pe deplin meritata de cel care a fost deschizator de drumuri in cultura muzicala postbelica, Muddy Waters. Ca si de neastimparatii sai fii spirituali…