Nu sint, cum ar parea la prima vedere, cuvinte de complezenta, fiindca Debussy traieste in continuare pina astazi, in anul cind s-au implinit 150 de ani de la nasterea sa. Traieste prin culorile si intimitatea muzicii sale, cu deosebire in suflete si in spirit, fapt ce explica, poate, neinregimentarea sa in aniversari glorioase sau patriotarde.
Spre deosebire de George Enescu, acei ce vor sa-i cunoasca parcursul si trairile au la dispozitie o editie completa, critica, monumentala as zice, a corespondentei sale – peste 2.000 de pagini de text, circa 3.000 de scrisori, dintre care 2.588 semnate de compozitor –, aparuta la Gallimard in 2005, sub ingrijirea lui Francois Lesure si Denis Herlin, carora li s-a adaugat pentru aparatul critic si Georges Liebert.
Au la dispozitie si o biografie devenita clasica, Debussy: his life and his mind, publicata de Edward Lockspeiser, la Londra, in 1965 si reimprimata de atunci in numeroase editii. La traducerea ei in limba franceza, editorul colectiei “Les indispensables de la musique”, de la casa Fayard, i-a adaugat, in 1980, ceea ce numea “un studiu mai specific din punct de vedere muzical al ansamblului operelor sale”. Si aceasta cu motivatia ca “acum, cind lumea de idei a lui Debussy a devenit cunoscuta, in fata tehnicienilor si a analistilor se dechide un intreg domeniu” de cercetare. Harry Halbreich semneaza partea de analiza muzicala a acestui volum de referinta, perfect actual, si care, cum spune editorul, are darul sa puna “un accent suplimentar pe modernitatea limbajului lui Debussy”.
Rasfoind corespondenta publicata la Gallimard, nu poti sa nu vibrezi citind un schimb de scrisori cu Gabriel Faure, din 1917, cind Debussy refuza invitatia de a cinta intr-un concert unic, de binefacere pentru artistii in dificultate. “Nu mai stiu sa cint suficient de bine la pian pentru a risca sa-mi interpretez Studiile… In public, sint atins de o fobie speciala: prea multe clape; nu mai am suficiente degete; si, dintr-odata, nu mai stiu unde sint pedalele! Este trist si extrem de inspaimintator” – marturisea vadit tulburat Debussy, chinuit de boala sa.
Avea sa mai incheie, in mai 1917, Sonata pentru vioara si pian, reflectind intr-o scrisoare: “Deci viata isi continua miscarea de veche masina obosita. In mod vizibil, i-a fost de-ajuns… sSonatat, printr-o contradictie altfel foarte umana, este plina de un tumult fericit. Sa va temeti pe viitor de lucrari care par sa planeze in plincer; adesea, ele au clocit in tenebrele unui creier mahmur…”.
Invitat sa-si cinte piesele de pian la Budapesta, in 1910, Debussy ii scria prietenului sau Andre Caplet ca bucuria sa de a-si vedea muzica interpretata este departe de a fi fara reticente: “Nu am calitatile necesare pentru vreun fel de apostolat; mai mult, atunci cind este vorba de muzica mea lucrurile iau aproape forma unei suferinte fizice!”. De partea cealalta, corespondenta pastreaza o exclamatie a lui D’Annunzio adresata Emmei Debussy: “In zilele acestea sterile, am un fel de sete disperata de muzica lui Claude…”.
…Si eu, din timp in timp, imi vine sa spun, scriind aceste rinduri ce imi restring ragazul de a-i asculta muzica. Aceea pentru pian in primul rind, pentru a nu mai vorbi de Pelleas si Melisande…
Altfel, opera pentru pian a compozitorului supravietuieste gratie unor numeroase editii complete. In acest an aniversar, v-as recomanda memorabila reeditare a imprimarilor facute la Paris, incepind din 1976, de Theodore Paraskivesco, pianist format la scoala profesoarei Florica Muzicescu, stabilit la Paris dupa obtinerea unei burse de studii din partea guvernului francez in anii ‘60, laureat al Premiului Debussy in 1971.
La aparitia primelor discuri, sub eticheta casei “Calliope”, presa muzicala franceza scria, intr-un elan de entuziasm, ca pianistul roman “este singurul capabil sa concilieze libertatea si rigoarea, poezia si sobrietatea”, ba mai mult, ca in maniera lui de a cinta se regaseste ceea ce il caracteriza pe pianistul Debussy, “o interpretare aproape intotdeauna in demi tente, dar cu o sonoritate plina si intensa, fara nici o duritate in atac”. Astazi, mai vechile inregistrari ale lui Paraskivesco au fost reeditate intr-un set de patru CD-uri de casa “Indesence”, set exclusiv Debussy, din care au fost eliminate cele citeva piese de Ravel, premiate la aparitia lor in seria “Calliope” (in 1987), partener fiind Jacques Rouvier.
Nu ma pot pronunta daca entuziasmul criticilor francezi la vremea respectiva era in totalitate justificat. Celor care le plac insa comparatiile, le recomand din tot sufletul sa caute reeditarea, aparuta si ea in ambianta aniversarii Debussy, sub eticheta casei EMI, a integralei lucrarilor pentru pian sub degetele unui elev al lui Gieseking, Albert Ferber (1911-1987), si pe aceea, mai greu de procurat, a unei mari pianiste contemporane si pedagog de origine maghiara, stabilita si ea la Paris, Livia Rev (n. 1916), eleva a lui Leo Weiner la Budapesta si Robert Teichmuller la Leipzig, reeditata in 2007 de Saga Classics. Nu veti regreta!