La lumina, in plina zi, se gindea la Veterinara, dar noaptea o visa pe Ghazal. Gindul i se intorcea la nevasta-sa ca la un simbure ce ar fi urmat sa-ncolteasca in carnea lui, ca la un spin rosu de trandafir altoit. Si-o amintea fericita, in seara logodnei lor, apoi la maternitate, cu Armin Caryan. In vis, ajungea la instrainarea ce ii macinase mult timp, inainte de fuga lui.
Ultima oara cind i se paruse ca il iubeste cu adevarat fusese la absolvire, la Universitatea Azad, cind si el se simtise mindru de diploma ei de licentiata si o asteptase cu fructe si gazas1 ambalate ca un cadou. Insa cadoul lor cel mai drag fusese acasa, in asternuturi. Ii daruise o bratara cu boabe stravezii de opal si ultimul ceas pe care bunicu-sau reusise sa-l cumpere dintr-o serie mica, elvetiana.
Ea lucra de un an la biroul celebrei Shirin Ebadi2, dar atunci o femeie noua i se cuibarise la piept: era avocata cu care stia ca tot clanul se va mindri.
— Va trebui sa mai ai urmasi, ca sotia ta sa ii creasca si sa ramina ocupata cu ei, ii spusese a doua zi mullah-ul3 Shahin, cind bausera ceai. Nu poti sa ingadui ca o femeie atit de frumoasa sa isi poarte doar grija ei.
— Dar avem un baiat! protestase Omar.
— Slava lui Allah pentru el, dar ar mai putea fi o fata si inca o fata, si pe urma, un fratior pentru primul nascut, Armin.
N-avea rost sa il contrazica, dar se intristase de tot.
— Nu mai sint o simpla nevasta, ii spusese Ghazal surizind. Eu duc grija ta, a baiatului, a biroului de avocatura…
Doar pe ea nu se numarase. Grija pentru ea parea ultima, nemarturisita. Intr-o dupa-amiaza, cind taica-sau il gasise mincind singur, in sufrageria gatita cu fata de masa si servetele, il apostrofase cu amaraciune:
— Baiete, numai tu stii ce ar trebui sa astepti de la o nevasta!
Dar Omar nu stia, nu stiuse, n-avusese timp sa priceapa nici din casa lor, de cind mama-sa dadea ordine unei slujnice sa aseze farfuriile pentru preot.
„Caci nevasta ta este floarea ta si ciorchinele tau din vie…"4
Cind un var de-al lui se-nsurase, preotul din Kerman, de la templu, le citise din Vendidad 5: „Omul fara femeie e mai jos decit tot… „. Apoi mobed-ul6 il intrebase pe tatal fetei: „O dai pe aceasta virgina, Homa, dupa lege si intelegere? Consimti la aceasta?” , iar tatal ii raspunsese: „Consimt si imi doresc! „.
Mobed-ul il intrebase apoi pe logodnic: „Tu o iei pe Homa sa-ti nasca mostenitori, dupa lege? Promiti in fata lui Ormuz 7?” „Promit”, raspunsese varu-sau.
„Atunci, voi, care v-ati promis juramintele dupa legea cea dreapta, fiti unul pentru celalalt, coplesiti de acum de bucurii si de haruri!”
Isi aduse aminte cum se mirase ca, aici unde ajunsese, femeile, spre deosebire de Persia, isi luau numele consortului lor, pe care il vindeau cu prima ocazie. Maica-sa ramasese o viata Samaneh Adjardy, servindu-si barbatul, pe Mazyar Hossein Tabar.
Punea mina in foc ca si azi, dupa ce, oficial, toti se lamurisera ca fugise, Ghazal il astepta ca o sfinta. Si? Cit o sa-l mai astepte? Tot timpul, nu pentru ca si-ar mai fi dorit sa se-ntoarca, ci pentru ca sirul lung de femei care o precedase ii scrisesera in singe sa faca asta.
Isi mai aminti cum, odata, cind venea inspre Teheran din Tabriz, cu un tren de noapte, nimerise in conversatia dintre cei doi barbati care ocupau doua paturi din trei, cit avea o cuseta.
—…si de ce sa fug din Iran? Unde sa ma duc si ce sa gasesc in toata lumea asta? Am platit prea scump tot ce am, ca sa plec, si apoi, gindeste-te: cita vreme mai iau petrol de la noi, inseamna c-avem inca ceva de dat… si ne-avem pe noi, te-ai gindit? Fata mea si nevasta nu vor fi niciodata ca femeile lor… nici America si nici Europa nu pot cumpara cinstea si cumintenia, chiar daca si-ar dori!
— Cinstea si cumintenia?! Arshak, tu te-auzi, ai fost sef, ca si mine, atitia ani, ai iesit peste granita, i-ai vazut pe oameni!… Tu ori uiti, ori nu recunosti! Cind ai fost, cit ai fost, de doua-trei ori pin’ la Istanbul, ce ai vazut, frate, in avion? Ce faceau femeile noastre? Sa iti amintesc? Ca le-am si filmat!
— Ei, faceau! Nu faceau nimic chiar atit de grav! Se despachetau din valul islamic, ca sa-si ia minijupe de plastic, pantofi rosii cu toc si alte zorzoane! Le-am vazut, si ce? Te-ai gindit cum e sa-ti petreci o viata sub o pinza de doliu? De luni pina duminica – tot cu tolul in cap si cu ochii in pamint?
— De acord, si atunci ce-mi spui tu despre cumintenie? Hm?! Cumintenia lor e Sharia8, sint fricile c-or sa le plesneasca cu biciul peste mutrele alea boite si prefacute!…
— Ramin, aziz 9, nu degeaba ai divortat, omule! De ce lasi minia sa-ti scape? Si de ce pui tu petrolul si oamenii laolalta?
Se intrerupsesera doar putin, cit Omar se urcase in patul de sus, dar pe urma vorbisera cu insufletire, ca si cum a treia persoana n-ar fi existat intre ei.
—…intr-o zi, toate tarile astea despre care crezi tu ca ar sta la mila benzinei noastre pot sa se-alieze intre ele si sa nu mai cumpere din Iran! Nu-i asa de greu pe cit crezi! Cu femeile insa, e altceva.
— Adica?…
— Stii cum zice proverbul: „Cind imbracamintea norocului ti-a fost toarsa din lina neagra, nici apa Zamzamului n-o mai poate albi! „. Asa le e soarta si nevestele trebuie sa si-o duca!
— Si de ce, prietene, cine a hotarit asta? Salvatorul Islamului, Khomeini? Pai, de la Cyrus incoace sint niste milenii sa te convinga cine-au fost in istorie arienii!
— Ia mai lasa-ma cu trecutul, pricepi? E la fel cum mi-ai spune ca ar trebui sa beau apa tot din tigva de animal, cind exista computere!
— Atunci, pesemne ca Sahul era un prost cind, la inscaunare, a pus coroane la mormintul lui Cyrus si i-a vorbit: „Kourosh, assoudeh bekhab ke ma biderin”10.
— Stii prea bine ca a facut-o pentru grandoare si nimic altceva. Rusinos! El se maimutarea in desert, proclamindu-se Shahanshah 11, intre oaspeti, care se indopau cu foie gras si cu Dom Pérignon Rosé12, in timp ce magarii mai lasau balega prin bazarele din Teheran! Si, pe urma, ce s-a ales din Tronul Paunului si din laudata Revolutie Alba? „Farul Orientului Mijlociu” a ajuns hulit de racanii si de nevoiasii din piata: „Sah raft! Sah raft!"13. Mai stii cum urlau ca turbatii? Iar acuma, ce-avem? Suflete in uniforme islamice, despre care tu spui ca trebuie sa-ndure… De ce? Tu nu vezi ca ne vrem mereu ce nu sintem?
Al doilea barbat amutise. Dupa o vreme, spuse morocanos:
— }i-am mai zis… nu-ti lasa minia sa-ti scape… Asa nu mai terminam pina miine…
Lui Omar ii sunara in urechi vorbele ca atunci, in cuseta. Se-naltase in capul oaselor.
In mansarda era foarte cald ori el se sufoca din nimic.
Buimac cum era, se urca pe scara pe care o sprijinise de zid cu o seara in urma. Erau trei tablouri pe care voia sa si le aduca mai aproape de ochi. Il desprinsese pe primul, unul care fusese al copilariei lui din desert, si, suflindu-i deasupra, ii risipi praful care i se adunase pe rama. Nu se inselase, nici vorba: era o copie proasta si mult micsorata a unei pinze celebre a lui Paolo Veronese, pe care o vazuse reprodusa la Isfahan, in marimea ei cit peretele, la un vinzator italian, in timpul razboiului cu Irakul.
Nu s-ar fi gindit s-o gaseasca acolo unde se astepta mai putin. Se-ntreba daca blajinul Godun stia ce pictase: secventa pompoasa si teatrala a ingenuncherii nevestei, mamei si fiicelor invinsului Darius, in fata lui Alexandru cel Mare.
In Iran nu-l iubeau pe macedonul nebun care, intr-un avint de betie, le incendiase Persepolisul, dar, atunci, in incaierarile nesfirsite cu armatele lui Saddam, orice gest de glorificare a nobletei persane de altadata era bine-venit.
El privise tabloul din toate unghiurile si fusese singurul dintr-o curte plina de gura-casca, ce i se adunasera in jur, care cunostea cine il pictase si pe cine infatiseaza. Dar ce conta, cita vreme ideea era sa se-arate cum doua printese, o regina si-o mama, fusesera onorate de Alexandru Cuceritorul, care nu le miscase un fir de par!
Omar, care atunci avea douazeci de ani, fusese impresionat de frumusetea detaliilor, de fidelitatea cutelor pe matase, a alamurilor si broderiei. Oricum, lui ii placea Veronese mai mult chiar decit Titian si decit alti maestri europeni, pe care ii stia cu ochii inchisi, desi nu-i vazuse in muzee, iar el nu era decit un student in inginerie al unei republici islamice.
In copia de marimea unei pagini de carte nu regasi scuturile gravate ale cuceritorilor si nici pliurile din mantiile infantelor. Dar Godun pastrase la locul ei lumina orbitoare a Asiei, care se lovea de loggia de granit din fundal, caii si calaretii cu coifuri, iar in spatele mezinei lui Darius – o maimuta ca smoala, sezind pe o balustrada si leganind intre gheare un rozariu sterpelit dintre prazile de razboi. Era amanuntul care il lovise in inima pe studentul islamic si care il intrista iar pe Omar cel matur.
Femeile, asezate in contre-jour, pe cimpul infringerii de la Issos, sint gata sa faca o reverenta la picioarele invingatorului Alexandru, imbracat ca un baietandru pregatit pentru carnaval: in tunica rosie, cu paftale de aur, dar cu talpile goale printre sireturile unor sandale de razboinic roman.
La stinga si la dreapta lui sint soldati uimiti pentru o clipa, ca si imparatul, de demnitatea si de splendorile ostaticelor persane, care matura praful cu marginile brocarturilor pe sub care au ingenuncheat.
Pentru Omar, era doar o scena de fast, pe care multimea a strivit-o sub talpi. Intre ingimfarea macedoneanului si incapatinarea speriata a reginei abandonate, invingatoare e turma de mercenari si soldati, de valeti si oameni de curte, adunati sub arcadele loggiei albe, care straluceste in lumina necrutatoare si pe sub care se vede pustiul unui cer sec de deasupra nisipurilor.
***
N-o vazuse pe maica-sa vreodata plingind, dar de-atunci isi aminti lacrimile ei care straluceau pe obrazul oaches precum niste sfori de catarg care ii trimisesera copilaria in lume.
— Ce e, mama? o intrebase orbit dintr-odata de plinsul ei.
Din acel moment invata ca femeile care lacrimau ii istoveau inima si ca nu trebuia sa le vada chipul.
Maica-sa se prefacu imediat ca asaza migdale intr-un borcan si isi sterse fata cu podul palmei.
Nu mai era frumoasa lui Farah, ci doar o femeie de treizeci de ani, cuminte si singura.
— Eu nu vin cu voi la Tabriz, dragul meu, ii zisese incovoiata peste gramajoara de mirodenii.
Nu-i mai vedea ochii, dar ii auzea plinsul in cosul pieptului, ca pe o vietate lovindu-se de o colivie.
— Toata viata am vrut sa fiu osti la templu si nu o negustoreasa din souk! Am sa vin sa va vad in nord, iar tu ai sa te intorci in vacante, copilule.
El stia ca, odata iesit din labirintul stradutelor de paianta, n-o sa se mai intoarca in Ardakan. Chiar asa: in templul din Chak Chak, o dira de apa lingea peretele de vreo mie patru sute de ani si spuneau despre ea ca e lacrima printesei Banou, ascunsa in stinca: ii ramase in cap ca femeile storc plins si din piatra. Bocetul maica-sii ii amortea gindul, dar nu putea sa il creada definitiv. Ea si taica-sau aveau juramint sa treaca impreuna pe podul Kimvat14, asa ca si plinsul era numai o suparare.
Mama lui muri in scurt timp, de tristetea schimbarii neasteptate. Moartea ei il facu barbat si apoi il imbatrini peste noapte. Desi nu avea noua ani, Omar deveni stapinit, ca un luciu de apa cuprins intre stavilare. Nu i se mai zbatea inima. Mai innebunit era tata-sau, care nu apucase sa vinda casa, cele doua orezarii si gradinile. Se-ncorda precum pestele azvirlit pe uscat, incercind sa gaseasca taina acelei pedepse din soarta lui.
Chemase toti medicii. Platise cu bani agonisiti intr-o viata dusul ei inspre Teheran, intr-un elicopter de urgente, si-si daduse acceptul de dializa. Plinsese in hohote si, ingenuncheat, se reintorsese la Mazda. Pe urma, in sala de rugaciune de la spital, zacuse intins cu capul spre Mecca.
Ruga lui nu speriase moartea nevestei, dar pe el il ingrozise in schimb un pasdar aparut dimineata, ca sa-i spuna cum s-o ingroape:
— Nu o s-o duci inapoi, in Yazd, ci direct la Zahra15.
— Dar e zartoshta, nu s-a convertit, cutezase sa ii spuna.
— Cui ii pasa? ii spusese rastit. In Iran e o singura religie buna. Poti sa-ti chemi aici mazdeenii, daca au cu ce sa ajunga, dar ai s-o ingropi ca siita. Tu te-ai dat Profetului nostru, ca mai ai ceva minte, iar ea e nevasta-ta. Sau a fost… Chiar asa, ai sa-ti iei o sigheh16 dupa doliu?
In Omar incolti prima boaba de ura. Dumnezeu obosea si el, ca toti oamenii: uneori, era in alta parte. Tocmai el, copilul care gindise cum ca tata-sau si bunicul vor primi o pedeapsa pentru sfidare, se lipi atunci ca un inghetat de caldura intelegerii: nu conta ca-i Ahura sau Profetul Ali, Fatima ori Isus al crestinilor.
Toti plecau de acasa si uitau uneori, precum muritorii. Tuturor le scapa ceva.
O vazu pe mama-sa infasata intr-o pinza alba si ponosita, destramata pe-alocuri de atita spalat. Parul moale ii cadea dintre cirpe si ii atirna instrainat ca un lucru al altcuiva. Ii vazu pe pat asternutul, cu insemnul incovrigat al spinarii: murise cu genunchii la gura. Pe cearsaf, staruia ca in ceara urma chinului ei final, cu picioarele strinse, ca un animal prins de friguri.
— Citi sinteti din familie? intrebase infirmiera. Nu-i nicio femeie cu voi?
Tata-sau clatinase din cap: „Sint doar eu cu baiatul… Pe femei nu le-am mai chemat, sint in Yazd si le-ar lua sase ore sa vina”.
Dar nu asta era motivul. Tata-sau nu spusese nimanui despre moarte, fiindca o ingropau impotriva vointei ei, in pamintul prea reavan din Teheran.
Aveau sa porneasca spre cimitir, unde groapa platita de dimineata era aproape pe terminate.
— Cum o cheama pe maica-ta?
— Samaneh, murmura ca pentru sine Omar si apoi regreta ca ii raspunsese.
Insa felcerul intrebase pentru certificat si pentru biletul ce avea sa o insoteasca la spalat si la imbalsamare.
SAMANEH, scrise mare pe o hirtie si i-o puse, ca unui pachet, pe cearsaful tocit la margini.
— Nu ai treispe ani, asa e? i se adresa inca o data.
— Are numai sapte, zisese tatal, care ori voia sa il ocroteasca, ori uitase numarul anilor.
— Atunci… ar putea sa ramina… sa fie de fata si s-o mai vada… Si asa baietii nu-si uita mamele, ci le iau dupa ei in rai.
Care rai? Si Allah, si Ahura Mazda locuiau in aceeasi ingraditura pardosita cu lespezi, ca o tabla de sah, si-si schimbau intre ei sandalele.
Totdeauna gindise ca maica-sa, preoteasa, va ajunge la Dumnezeu si va sta ca o porumbita pe toiagu-nverzit al lui Zarathustra. O vazuse mereu ca pe Farah ori ca pe o pisica de jad rasfatindu-se pe o consola de aur. O crezuse nemuritoare. Cind venea de la scoala, alerga sa i se furiseze in pat, sa-i miroasa pernele si sa traga pe nari parfumul dulceag, care ii staruia intre haine.
Nu il mingiia decit rar sau atunci, cel putin, nu-si mai amintea. Avea degete lungi si osoase, imbaiate in mosc. Uneori, ii respira de aproape, exact peste fata, vorbindu-i pina cind adormea. El pleca in somn doar cu gindul ca maica-sa sa ramina si sa-i vorbeasca pina cind se trezea. N-avusese timp s-o iubeasca. Doar se minunase de ea, ca de o faptura lunatica.
Isi aduse aminte de Zahra si tresari ca de usturimea unei intepaturi. Maica-sa fusese luata de strainele de la cimitir. O vedea prin despartitura de sticla unde ar fi trebuit sa se afle sora-sa, nevestele casei plus femeile de la templu. Citeva ar fi ajutat sa o spele si cu toate ar fi bocit: „Samaneh, pentru ce ai murit? Fiul tau are noua ani, cum te-ai indurat sa il lasi? „.
El, atunci, intregise in gind tot ce nu se mai intimplase. Era singur linga peretele care iti permitea sa veghezi forfota pregatirilor. Mai venise o musulmana in virsta, cu miini inrosite si noduroase:
— Luati copilul de-acolo! zisese.
— Ba lasa-l, doar asa o mai vede pe maica-sa.
Si chiar o vazuse, ca niciodata, adormita si goala, intinsa pe masa din mijlocul incaperii. Doar ca nu pregateau o imparateasa, ci un trup teapan, cu sini cazuti, carora li se albastrisera sfircurile. La mama lui moarta vazuse primul lotus de carne, intredeschis intre pulpe, pe care femeile il indesara cu cinepa. Urmasera narile, rectul, urechea ei dreapta, pe urma cea stinga, fiindca, dupa credinta Profetului, nici o deschizatura a pacatului nu facea sa ramina nepecetluita.
Frumoasa lui Farah plecase din trupul ca de pasare doborita. Ii legasera falcile, ca sa stea inclestate. Ii innodasera parul la ceafa, ii scurtasera unghiile, o spalasera si o stersesera cu un prosop zdrentuit. Numai giulgiul platit de tata-sau era ca spuma de lapte, ca puful de gisca, ca blindetea lui Dumnezeu. Mintea lui de copil se oprise la gindul ca raiul e un raft cu pachete invelite ca niste cadouri in hirtii noi.
CARTEA
In Omar cel orb, exotismul oriental sau febra pasiunii din Istoria romantata a unui safari si Demonii vintului lasa loc luciditatii amare fata de lumea controversata si uluitoare a Iranului contemporan. Omar cel orb este o carte palpitanta despre paradis si infern, iubire, credinta si moarte, prin care Daniela Zeca anuleaza un mit: acela care ne convingea ca un autor scrie cel mai bine despre lucrurile, evenimentele sau oamenii care ii apartin in mod nativ. Acest ultim roman al trilogiei orientale semnate de prozatoare afirma raspicat ca, in mileniul al treilea, subiectele, dar si problemele lumii globale sint ale tuturor si nu le putem rezolva decit impartasindu-le.
AUTOAREA
Daniela Zeca este absolventa a Facultatii de Litere din Bucuresti, a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii si a unui masterat in stiintele comunicarii. Din anul 2001 este doctor in filologie al Universitatii din Bucuresti si lector la catedra de presa a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din cadrul aceleiasi universitati. La sfirsitul anului 2006 a primit distinctia „Personalitatea europeana a anului pentru Romania” – sectiunea televiziune, acordata de Fundatia Eurolink si Comisia Europeana. Din martie 2003 a fost redactor-sef al redactiei Literatura Arte, iar in prezent este directorul canalului TVR Cultural. A mai publicat volumele: Orfeea (poezie, Viitorul Romanesc, 1994), Ingeri pe carosabil (proza, Coresi, 2000), Melonul domnului comisar (critica literara, Curtea Veche, 2005), Jurnalismul de televiziune (Polirom, 2005), Totul la vedere. Televiziunea dupa Big Brother (Polirom, 2007), Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii (Polirom, 2009), Istoria romantata a unui safari (roman, Polirom, 2009), Demonii vintului (roman, Polirom, 2010) si Zece zile sub val/Ten Days Under the Veil (jurnal de calatorie, Litera, 2011).
NOTE:
1 Bomboane traditionale din provincia iraniana Isfahan, cu aspectul si consistenta halvitei.
2 Avocata iraniana, prima femeie musulmana laureata a Premiului Nobel pentru Pace, în 2003.
3 Membru al clerului siit. Dupa Revolutia islamica, termenul a primit o conotatie usor peiorativa, desemnîndu-i pe toti purtatorii de turbane.
4 Verset din cartea sacra Avesta.
5 Cea de-a treia sectiune a Avestei, formata din 22 de fragmente (Fargard) care cuprind reguli si precepte morale, norme de igiena si alte îndrumari adresate de profetul Zarathustra oamenilor obisnuiti.
6 Preot oficiant al religiei zoroastriene.
7 Varianta din persana moderna pentru Ahura Mazda, „Dumnezeu cel Întelept“, al vechilor zoroastrieni.
8 Cod moral si religios al dreptului islamic.
9 Draga (pers.).
10 „Cyrus, odihneste-te in pace, noi veghem in fata vietii“ (pers.).
11 Sah al sahilor, conducator suprem.
12 Aluzie la petrecerea extravaganta pe care sahul Reza Pahlavi a organizat-o in 1971, la doar patru ani de la incoronare, vrind sa dea o rezonanta mondiala aniversarii a 2.500 de ani de la crearea Imperiului Persan. 500 de demnitari si sefi de stat au fost invitati la Persepolis, pentru un banchet de trei zile, desfasurat sub un adevarat oras-cort, amplasat in plin desert.
13 „Sahul a plecat!“ (pers.).
14 „Podul Hotaririi sau al Dreptei Judecati“, pe care sint cintarite sufletele credinciosilor zoroastrieni dupa moarte.
15 Beshteh Zahra – cel mai mare cimitir al musulmanilor siiti din Teheran.
16 Sotie provizorie admisa de Coran cu un contract marital pe perioada limitata (pers.).