Un repros adus lui Sociu a fost ca volumul din 2011 e prea subtire, reluind si un grupaj intreg din volumul anterior, Cintece eXcesive (2005), ca poetul ar fi, adica, prea lenes. Dar cu greu ar putea fi considerate „fobiile/halucinatiile gindirea dubla halucinoza“ din aceasta carte manifestari ale lenei. Daca in volumul anterior poetul facea parada din propria versatilitate, ilustrind cit de variata poate fi vocea autenticitatii, de la mizerabilism la umor, de la gravitate la autoluarea peste picior, acum Sociu pare sa scrie doar din momentul acut al crizei. Segmentul antologat din volumul anterior, Cu gura uscata de ura, este, deloc intimplator, cel mai intens si a fost inca de la aparitie privit drept o reusita combinatie de virtuozitate si autenticitate. Preluarea lui in volumul de fata, totusi, nu imi pare semnalul unei confirmari a intuitiei vreunuia dintre critici (nici macar a mea). Sociu putea sa se adinceasca in umorul sau sarcastic sau, la fel de bine, sa aleaga calea impersonalizarii intertextuale, pentru care vadea excelente disponibilitati in partea ultima si titulara a cartii sale din 2005. Faptul ca el reia o parte din cartea sa anterioara in ultima ar trebui sa ne indice, dincolo de alte considerente, existenta unui parcurs continuu in poezia lui Dan Sociu sau, poate si mai bine, dorinta de a sublinia o consecventa cu sine, pastrata in ciuda tuturor innoirilor.
Iar noutati sint numeroase. Volubilitatea de „tinar print“ al poeziei (nu uit fotografia de manseta a volumului din 2005, cu o frunza de copac in plete; de comparat cu fotografia matura, dura de pe coperta din 2011) s-a stins. „Programul de austeritate“ declarat in citeva locuri din Cu gura uscata de ura, ciclul mai vechi, pare sa fie abia acum luat in serios: „renunta la smacuri/ imbraca-te-n saci/ inaspreste-te“. Tocmai asta pare sa se intimple cu Sociu cel de acum: fostul poet vocal, priceput sa faca orice sa sune „bine“, a devenit un poet retinut, zgircit la vorba, pe alocuri traversind blocaje verbale. El transcrie stari agonice, precise si dureroase, iar pentru asta are nevoie de elipsa, de tacere, de un vocabular steril, care inteapa: „lumea asta care se zgiltiie/ se tine bine intr-o branula. si seringi,/ multe seringi sa fixeze. pe un hol infectat,/ intr-o salita murdara./ cind s-a terminat pentru el, m-a uitat pe loc,/ dar fata lui continua sa creasca peste a mea./ cind o sa se termine si cu ea, o sa ma uite pe loc./ bacteriile o sa-i manince trasaturile,/ dar modelul o sa-si continue programul./ si micuta gena letala/ o sa alunece mai departe, intacta,/ ca o barcuta binecuvintata“.
O astfel de umilire a limbajului poetic, programatic dezbracat de armonia sa instinctiv cautata (doar o imagine mai razbate, cea din final), se afla in buna legatura cu radiografierea propriului corp si a vietii in genere, incercata intr-un pasaj din Apa de vis. Studiu de caz. Totul e privit drept chimism cu finalitate organica, cu o raceala aproape inspaimintatoare. E ca si cum descrierile saloanelor cu bolnavi de cancer din poeziile lui Ion Zubascu ar fi fost aduse, expurgate de orice compasiune, in interiorul propriului trup, vazut ca un laborator unde au loc experimente gretoase, al caror folos pentru stiinta ramine de demonstrat: „dragoste – oxitocina, vasopresina (placere, incredere, imunitate)/ cafeina – energie, ritual, vertebrarea diminetii/ gimnastica – flotari, genuflexiuni (endorfina, tonus, narcisism)/ hrana – proteine, vitamine, fibre, carbohidrati (energie, placere, supravietuire)/ ceai – energie, ritual, nevroza“.
Punind linga acestea fictiunile paranoice precum cea a „inlocuirii“ soarelui sau a suprimarii usii de urgenta din avion „pentru ca nu mai sint urgente“, ca si, in alta parte, „urletul/ sacadat al unei femei care probabil compensa/ pentru vocea iubitoare din capul ei care se/ incapatineaza sa taca“, se vede ce univers omenesc descrie acum Dan Sociu. E lumea umorii negre, a derivei psihice, a unor perceptii aberante (le putem spune „excesive“, cu cuvintul-titlu din 2005) care fac imposibila reprezentarea, caci ii invalideaza limbajul. Poetul face gestul de a patrunde in aceasta lume si de a transmite de acolo mesaje fara speranta pentru noi ceilalti, care „ne trezim in unele nopti speriati/ ca niste copii si credem ca e de la pacatele noastre“. Noi ceilalti nu il putem insoti pe bietul vizionar in aventurile lui „fara viitor“. Noua disperarea lui ni se pare absurda, poate chiar falsa, iar cuvintele lui care bolborosesc in acelasi timp in doua lumi, in lumea obsesiei sale si in cea a sensurilor noastre comunicabile, ar putea chiar sa nu ni se mai para poezie adevarata, caci nu ne angajeaza imaginatia si nu ne ajuta digestia intelectuala: „daca nu te vindeca de tot nu te vindeca deloc/ pedalez printre copaci, ma brutalizez/ sa tin hormonul fericirii la suprafata. as putea trece/ direct prin ei, in miscarile mele fara viitor“. Linga aceste rinduri „bolnave“, versurile din Cu gura uscata de ura par joviale („inger/ ingerasul meu/ numa-n fata/ sa nu dai“), inteligente („ne-au bagat pe git/ geografiile lor/ si nu mai avem unde pleca“), si numai rareori presimt, prin hazardul metaforei, abisul spre care se indreapta „barcuta binecuvintata“ (de pilda in: „tu te gindesti acum/ la mine/ ca o femeie slabita de cancer/ la taioarele ei verzi/ pe care nu le mai poate purta“).
Cu alte cuvinte, din poemele de dragoste paranoica ale volumului din 2005 a ramas doar paranoia. Din multitudinea de virtualitati pe care poezia sa le continea, Dan Sociu a ales-o pe cea mai dureroasa, severa si riscanta. As putea compensa spunind ca, cu toate riscurile, o poezie ca aceasta poate fi in cel mai inalt grad cistigatoare, caci limba pe care va ajunge sa o vorbeasca va fi o limba pura pentru noile teritorii ale mintii, una destinata sa cucereasca public si adepti. Dar nu am sa o spun. Evolutia lui Dan Sociu din volumul Pavor nocturn exclude astfel de vulgaritati. Sociu este, mi se pare, un „artist al foamei“ kafkian, al carui pact mortal cu propria arta are nevoie de public ca o simpla garantie ca nu a fost incalcat. Altfel, el continua de unul singur pendularea periculoasa intre miracol si afazie, sintetizata astfel in exceptionalul poem de inchidere: „jos de tot,/ linga padure,/ sub stratul de lumina al zilelor duse,/ o ploaie de vara trece autostrada si dispare.// si dupa ce dispare, straluceste inca un pic/ si dispare“.
Dan Sociu, Pavor nocturn, Cartea Romaneasca, Bucuresti 2011
Galerie foto
