2009, martie sau aprilie, Suplimentul de cultura ma trimisese la Salon du livre din Paris ca sa vad care-i treaba pe-acolo cu standul Romaniei (nu rideti, ca stiu ce va trece prin cap, ICR, tirgul de anul viitor etc.). Am luat TGV-ul de la Lyon la Paris pe la 7 dimineata, iar la 9 ma uitam in vitrina magazinului Maille, unde-am stat o jumatate de ora ca sa se deschida si sa-mi pot cumpara un borcan de mustar cu turta dulce si miere de castane. Dup-aia am luat metroul si-am ajuns la tirg.
Mi-am facut treaba pe la standul Romaniei si am facut ravagii in rest (cosmologie desenata pentru frate-miu, 8 DVD-uri cu Woody Allen, multi mexicani, primul meu Bolaño, un Makine cu autograf pe care am impresia ca intre timp l-am si aruncat, atit de prost era). Nu mai stiu cum am nimerit la coada la autografe la un scriitor de care n-auzisem, Jorge Volpi. Tineam in mina noua lui carte, Le temps des cendres, el era amabil, am vorbit putin despre Romania, mi-a scris „Luizei, istoria a cinci femei din secolul XX. Très cordialement, Jorge Volpi“. Eram incintata. Pe coperta era un citat exaltat din Lire: „Cel mai bun roman rus din ultima vreme e opera unui mexican!“, cu tot cu o fotografie a Casei Poporului plus o dedicatie „ornitologului meu“ si un dublu motto, din Anna Ahmatova si Osip Mandelstam.
Dupa tirgul cu pricina, m-am ocupat in principal de Bolaño si de borcanul cu mustar, restul n-a mai contat prea mult. A fost nevoie de trei ani si de vreo citeva mutari internationale si nationale ca sa ma apuc de Le temps des cendres, intr-o dupa-masa de toamna cu totul oarecare. Primele 20 de pagini – istoria exploziei de la Cernobil. Multe personaje, un paznic, un securist, un taran, un chimist, un soldat, multa tragedie si multa platitudine, o scriitura ca un cimp pirjolit de-un dezastru termonuclear. Am continuat, poate-poate. Pina cind apare Jeniffer, newyorkeza angajata la FMI, cuprinsa de diverse angoase existentiale.
M-am oprit si-am cautat pe net niste recenzii (romanul are aproape 600 de pagini, trebuia sa stiu cam pe unde ma aflu). Cum in francezi nu mai poti sa ai incredere, m-am dus direct la New York Times: romanul lui Volpi „nu e surprinzator, angajant sau interesant. Ii lipsesc utilizarea sclipitoare a limbajului si trama consistenta“.
Si gata, aici s-a terminat pentru mine istoria acestei carti. Praf si pulbere. Cenusa. Next.