Toate incep, invariabil, cu “asa cum s-a mai anuntat” sau “in efortul de a”. Pe baza de efort aflam, bunaoara, ca ICR va deschide patru filiale noi la Iasi, Timisoara, Cluj si Craiova. Un soi de antene regionale ale ICR Bucuresti, care vor “face mai accesibila celor interesati” activitatea institutiei.
“Filialele vor deveni functionale incepind cu 1 ianuarie 2013” si vor fi infiintate “in cooperare cu primariile si consiliile judetene”. Am incercat sa aflu daca Primaria Iasi sau Consiliul Judetean Iasi au habar de planurile domnului Marga. Evident, in mare se stie ce-a aparut, in doua rinduri, pe site-ul ICR, nimic concret. In lipsa unor informatii exacte (domnul Marga a fost saptamina aceasta, se pare, din nou plecat in strainatate), nu ne ramine decit sa speculam pe marginea intentiilor actualei conduceri.
Sa ne gindim, pentru inceput, ce n-ar putea sa fie filialele acestea. N-ar putea promova unui public international (citi “expati” or fi la Iasi sau la Craiova?) valorile culturale romanesti si n-ar putea sa fie centre ale “diplomatiei culturale” si, foarte pe scurt, nu ar putea avea statutul pe care ICR Paris, Londra sau New York il au in reteaua institutelor. N-ar avea nici o logica, totodata, ca institutele regionale sa fie subordonate, la rindu-le, Ministerului Afacerilor Externe.
Ce ar putea fi insa aceste institute? De exemplu, centre regionale de selectie a proiectelor si artistilor care sa reprezinte Romania in afara tarii. Altfel spus, descentralizare: se vede mai bine la nivel regional valoarea unui scriitor, muzician etc. datorita proximitatii.
Daca acesta este scopul real, in ciuda unui fundament logic, “asa cum s-a mai anuntat”, dezbatut etc., in practica, majoritatea artistilor “de provincie” care si-au creat un nume solid in strainatate au devenit pe plan local vedete abia dupa aplicarea dictonului “nimeni nu e profet in tara lui”. Exemplele sint nenumarate.
Cooperarea ICR Iasi, Timisoara etc. cu autoritatile locale va insemna si o subordonare fata de acestea sau primariilor si CJ-urilor li se cere doar sa asigure financiar functionarea lor? Cei din urma spera, cu siguranta, ca banii sa vina de la Bucuresti, iar domniile lor doar sa-i imparta. Or, administratiile locale, in majoritatea lor, au finantat in van pina acum sute de evenimente marunte, cu sume derizorii (luate separat), dar care la nivelul unui an reprezinta o suma frumusica de la buget, citeva miliarde bune de lei vechi. Este si cazul Iasului, lipsit de un proiect cultural de anvergura, dar unde se sustin din bani publici vreo zece reviste de cultura cu tiraj de buzunar si zeci de simpozioane fara nici un ecou. Cum vicepresedinte al ICR este in acest moment un personaj influent in Uniunea Scriitorilor din Romania, n-ar fi de mirare ca aceste ICR-uri locale sa nu fie decit niste vehicule de finantat aceleasi agape tovarasesti ale asociatiilor locale ale scriitorilor.
Despre felul in care in Romania au ajuns sa isi suprapuna misiunea si resursele institutiile de cultura nici nu mai are rost, aproape, sa vorbim. Daca ICR infiinteaza birou la Iasi pentru a realiza sau finanta evenimente destinate publicului intern, care mai e atunci rolul Ministerului Culturii, al Administratiei Fondului Cultural National? Care este rostul sa avem institutii de cultura subordonate astfel: unele Ministerului, altele Primariei, altele Consiliului Judetean, fiecare traind “in lumea ei”, fara ca managementul acestora sa comunice sau sa schiteze un proiect comun destinat comunitatii locale? Toate institutiile in discutie sint, fara exceptie, subfinantate. Or, in acest context, mai cream o forma fara sa reusim sa ne dumirim daca avem forta financiara si capacitatea de a le eficientiza pe cele existente.