Eu am avut senzatia acelei intilniri cu George Serediuc in paginile Dilemei Vechi: e vorba despre un poem din care, fantomatic, mi-a sarit in ochi o ultima strofa. Sa zicem ca nu era, obiectiv vorbind, momentul in care sa ma pot opri pentru a sapa si a analiza aceasta epifanie. A ramas un sentiment nedefinit, amintirea unei clipe in care tot nisipul scurs din clepsidra a ramas suspendat, a tras dupa el o oprire a mecanismelor vietii. Mi-am promis ca o sa revin la autor, cu prima ocazie.
Soarele mecanic e un organism hranit de sase cicluri, pe care le simt ordonate cronologic. Primul dintre ele, “Intimplari care se uita greu”, e, asa cum ii spune si titlul, o privire inapoi, spre bornele unei existente “depasite”. Problema, insa, in poezie, cu biografismul este ca, daca nu reusesti sa-l transformi intr-un Ce si Cum universal, care sa trezeasca aceleasi emotii intr-un, sa zicem, grup de cititori, va ramine cea mai facila metoda poetica. Daca ceea ce spui are ca atu sinceritatea si o eventuala, cum spuneam, emotie, aflata doar in emitator, va fi o comunicare inchisa. Iar singura metoda de a face accesibila experienta personala si altuia este obiectivarea. Ceea ce George Serediuc nu reuseste in primul ciclu al volumului. In primul rind, remarc, negativ, insistenta cu care pune accent pe Eu (OK, un Eu poetic) si pe impactul pe care exterioritatea il are asupra acestui Eu.
Descrierea boemei cere enorme precautii
Asadar, ca lucrurile sa fie clare, se incepe cu definirea acestui Eu: “eu nu sint puternic./ doar ca ma trezesc mai devreme/ si imi ascund cirjele in lift./ cind se deschid usile/ arat ca am gasit un motiv/ pentru care sa imi incalt ghetele bune// si sa le port”. Inscrierea unui eu fragil in cercul larg al lumii amenintatoare e facuta declarativ si, ca sa revenim la titlul volumului, mecanic. Evident ca dupa definire trebuie sa urmeze exemplificarile: aici, din nou, mecanismul dramei nu este continut de poezie, ci vine din exterior, adica universalul este apropriat si subiectivizat. Numai ca prin acest procedeu isi pierde incarcatura simbolica si nu mai semnifica poetic. Cele doua drame ar fi un accident de masina a carui victima cade un prieten (Mihai) si despartirea de alt prieten, care face pasul spre maturitate. Bineinteles ca ambele pot fi exploatate (pentru ca totul poate fi exploatat in poezie), insa aici vin anumite stingacii poetice care intrerup transformarea evenimentului real in eveniment poetic: “si cafeneaua s-a umplut cu/ bucuria din ochii lui/ scaunele si mesele s-au topit/ intr-o apa dulce si alba”; “pe rind sticlele se lipesc de perete/ mi se face rau, lui i se face rau/ iar demidulcele imi pateaza camasa”. In general, demidulcele din comert trebuie ocolit.
Si nu ma pot abtine sa nu ma opresc asupra poemului care inchide ciclul: baieti buni: Alcoolul sopteste. Iar asta pentru ca descrierea boemei, a factorului alcool, pe filiera Baudelaire, Muresan, Pop cere enorme precautii. Exista pericolul de a cadea in banal, pericol pe care George Serediuc nu-l ocoleste: “mi-as dori sa pot vedea cum se termina toata boema asta/ pe care o prelungim pahar cu pahar, viziune/ cu previziune./ pentru noi,/ ziua incepe acolo unde se termina sticla cu vin”. Aici viata se bea si moartea se uita, nu-i asa?
Liantul aparentelor este visul
Lucrurile se schimba oarecum odata cu ciclul “Lebedele negre: Manual de intoarcere a timpului”. Intervine ceea ce ar fi trebuit sa calibreze si poemele primului ciclu: stranietatea. Acum, insa, e o problema si cu stranietatea asta: exista pericolul ca ea sa-si piarda efectul prin supralicitare si prin supra-poetizare. Principiu economic, de altfel. Poetul incepe, ca si in ciclul anterior, prin definirea universului si a cadrului interior/exterior: “acolo in mijlocul cetii era casa noastra/ varuita cu atit de multa grija. apoi a inceput:// furtuna de nisip m-a prins cu gura deschisa/ incercam sa-ti spun ca ai sa-mi lipsesti/ vor veni frigurile si eu n-o sa stiu./ n-o sa stiu cum sa ma incalzesc de unul singur”. Un poem de deschidere absolut OK: atmosfera, intensitate, cadru straniu, mister. E sadita saminta unei intentii care va inchide cercul, adica va trimite si ea spre o trauma reala, de ordin biografic. Cercul se inchide, intr-adevar, iarasi declarativ, epistolar, o epistola trimisa deopotriva in trecut si in moarte. Pacatuiesc iarasi citeva poeme prin metaforizare excesiva si prin apelarea insistenta la biografie. E ocolita calea de mijloc, obiectivizarea: “te-ai pregatit de plecare cum nu se poate mai bine/ in fiecare dimineata te gaseam intinsa pe masa din bucatarie/ ca pe masa de operatie asteptind lebedele negre/ din inima ta nu gusta insa nimeni/ ramineai cu ea calduta si scursa de fericire”.
Mi se confirma intuitia ordonarii cronologice si a maturizarii urmarite ca un drum sinuos, totusi ascendent, pe harta volumului: “Visele lui Erwin” aduce cu sine obiectivarea pe care o asteptam, nu neaparat prin raportarea la un Eu exterior, la un personaj, cit si prin introducerea unui fir pseudo-narativ, prin complicarea actului poetic. Identificam acel Eu poetic cu un organ de cenzura/observatie care decupeaza visele (e introdus si un factor de falsa obiectivare – sint notate orele la care visele sint capturate). Poemele devin usor suprarealiste, se mai scutura de “podoabele” care incarca primele doua cicluri: “cu o siretenie amara, somnul il fugarea/ pe un drum de tara/ oamenii se jucau cu o ghilotina/ se iubeau intre ei ca lacustele, acoperind soarele.// se trezise intr-un tirziu fara sa stie unde se afla,/ fara sa stie ca numaratoarea inversa deja a inceput./ citeodata ne linistim ca totul a fost doar un vis/ asta nu schimba cu nimic realitatea/doar o ascunde in perna”. (semnul unei absente s0.11 AMt)
“Tacerea din insectar”, al patrulea ciclu al volumului, continua drumul deschis de cel anterior, in sensul sondarii acelui suprarealism, care aici tinde insa spre metoda, se transforma, mecanic, intr-un angrenaj tiranic. Reapare declarativul (declamativul), care vine sa puncteze, cu aerul sau fals sobru si sensibil, in hainele de gala ale unei concluzii… cam ce a vrut sa spuna poetul. Poemele construiesc analogii intre cele doua apocalipse: cea intima si cea exterioara, visata si notata: “o umbra zgomotoasa/ mereu deschide usa/ inauntru dau buzna stabilopozii/ nu mai e mult si orasul se va prabusi/ sub propria greutate”. Liantul dintre cele doua aparente este visul, mai exact momentul imediat urmator trezirii, cind materia onirica inca stagneaza pe trup. Remarc aici Lichenii si de dimineata, mai mult pentru intentie. Iarasi apar versuri care strica si subrezesc intreaga constructie. George Serediuc are tendinta de a spune prea mult, de a nuanta, de a croseta, nu are incredere in capacitatea analitica a unui eventual cititor. De aici si senzatia ca si-a incarcat prea mult poemele cu imagini. De exemplu: “trupul meu/ e un instrument de masurare a timpului/ e cel mai lung vis de pina acum/ si se vede ca o explozie in cer”. Ideea e excelenta, dar senzatia mea e ca din aceste patru versuri ar fi putut iesi doua foarte bune. Asa, am impresia ca strofa a ajuns pe un pat al lui Procust si a fost lungita artificial. Reapare acel Eu despotic: Eu sint, trupul meu este, am un stomac gol, port in mine o boala transparenta etc. Mi-a placut Lessons of darkness, poemul visat dupa documentarul lui Herzog: un exercitiu ekphrastic facut ca la carte, de unde se decupeaza si motivul soarelui mecanic, al tiraniei timpului. Aici, cu economie de mijloace si de cuvinte: “Ce mecanism/ poate fi mai frumos/ decit cel care nu scoate/ un sunet/ dar te imbatrineste chiar si pe intuneric?”.
Sint citeva versuri care se desprind dintr-un verbiaj de multe ori suparator, dintr-o padure de definitii care, la o lectura cap-coada a volumului, iti ramin in minte, dar nu datorita vreunei calitati, ci pentru ca deranjeaza.
Un debut inegal
“Dezvelirea soarelui mecanic” este cel mai bun ciclu al volumului. Desi nu se leapada de biografism si de plasarea suparatoare a Eului in centrul oricarei viziuni, poetul reuseste sa inchege o lume scaldata de lumina amintirii si filtrata de gindirea poetica. As cita intregul poeme letale, dar deja nu-mi mai ajunge spatiul. La fel, Razbunarea: fotografie, Soarele mecanic si poemul urmator. Aici se percepe deja capacitatea de sinteza inefabila, se simte lucrul pe poem (chiar daca acest lucru este unul care preceda scrierea si inseamna doar asimilarea de emotii, de imagini, de lumini si umbre).
Din nefericire, “Intoarcerea in dragoste: Matilda”, ciclu ce incheie volumul de versuri, este o intoarcere, intr-adevar, insa in plan simbolic, un regres in stadiul pre-Soare. Revine verbiajul, revin emotiile aruncate pe hirtie, explicitarea inutila, exuberanta prost ascunsa. Se autoafirma acel Eu iesit din preaplinul iubirii, de data asta.
Debutul lui George Serediuc este unul inegal. Am gasit in tot volumul sapte sau opt poeme care sa-mi placa in intregime, insa o multime de imagini, de versuri foarte bune, aruncate in cazanul clocotitor al unei carti care vrea sa spuna prea mult. Cred ca, daca ar fi aminat putin acest debut, daca ar fi construit totul pornind de la ciclul Soarelui gol, tinarul poet ar fi putut da un volum exceptional. In orice caz, un poet care trebuie urmarit.
P.S. N-am mai scris o cronica de 10.000 de semne de citiva ani. Si asta spune ceva despre volum, nu-i asa?
George Serediuc, Soarele mecanic, Editura Herg Benet, 2011
Galerie foto
