Si, cum mergeam asa, singuri-singurei pe drumul pustiu, am auzit la un moment dat la vreo doi metri de noi un latrat turbat si zvircoleala unui trup nervos. Alina a tipat, eu am incremenit unde eram si am inceput sa ne uitam rapid in jur. Da, din poarta unei curti un ciine mare si furios se repezea aprig spre noi, imprastiind pietrisul cu labele. Doar ca era legat cu un lant scurt si solid si nu putea ajunge nici macar pina in strada. Alina a oftat, pe jumatate usurata, pe jumatate amarita, si a zis: “De spaima asta n-o sa scap niciodata”. Ce sa zic? Nici eu.
Am crescut la tara, intr-un sat inconjurat de dealuri pe care pasteau an de an o multime de turme de oi, aparate de citiva ciini mari si furiosi, ce se repezeau la oricine se apropia de ei. De zeci de ori am ocolit cu teama astfel de ciopoare, am fost alergat de ciinii ciobanesti, iar uneori am fost salvat de ciobanii care isi chemau intr-un tirziu, cu un aer magnanim, servitorii canini.
Alina a crescut la oras, in Iasi. Acolo, ciinii vagabonzi, ciinii din curtile deschise ale intreprinderilor, ciinii aciuati prin jurul blocurilor sau prin piete deveneau o sursa de spaima pentru oricine trecea pe acolo. Imi aduc si acum aminte cum am fost alergati intr-o seara de o javra de paza si aparare, iesita dintr-o curte de vila de neam prost de pe Copou.
Banuiesc ca nu are rost sa insist. Omniprezenta ciinilor vagabonzi, care isi delimiteaza propriile teritorii si ii pedepsesc pe cei ce le incalca, e un fapt cunoscut de orice roman. Trebuie sa iesi din cutia meschina numita Romania ca sa intelegi la intreaga sa dimensiune absurditatea realitatii locale.
Am avut experienta asta la Split. I-am pomenit la un moment dat traducatoarei care urma sa ma prezinte in cadrul unei seri de lectura despre ciinii vagabonzi din Bucuresti. Am spus ceva despre ei, apoi am dat sa continui cu altceva. Insa Katja, traducatoarea, m-a oprit. “Ciini vagabonzi?” a intrebat ea. “Cum adica?” “Adica vagabonzi. Fara stapin. Umbla pe strazi sau se aciueaza pe linga vreo cladire. Si mai si musca. Mai ales noaptea.” Ce era asa de greu de inteles? Mi-am amintit de faimosul caz al cetateanului japonez ucis in 2006 de un ciine vagabond in Bucuresti, in plina zi. I-am povestit Katjei cazul, asa, ca un fapt divers care limpezea situatia. Dar ea a parut ingrozita. “Cum? Ucis? Si de ce nu se face ceva?” “Se face, se face”, am zis repede, incercind sa imi amintesc ce s-a facut de fapt. Mi-am amintit de nenumaratele campanii de sterilizare, de batalia pentru legalizarea eutanasiei animalelor fara stapin, de asociatiile pentru apararea animalelor. Mi-am amintit multe. Asa ca pina la urma am recunoscut: “Se cheltuie bani aiurea. De fapt nu se face nimic. Asta e”. Si am inaltat din umeri.
“Si cam citi ciini din astia, vagabonzi, sint? Sute, banuiesc”, a zis Katja. Parea inexplicabil de uluita. “Da, sute… de mii”, am plusat eu. Nici nu stiu daca m-a crezut. Stiu insa ca m-am plimbat prin Split la tot felul de ore, de dimineata pina la doua-trei noaptea, si nu doar prin zonele turistice. Am ajuns pina in cartierele de blocuri de la periferia orasului. Nicaieri n-am vazut nici macar un ciine fara stapin, nici un ciine lasat de capul lui.
Si-atunci cum sa-i explici unui croat (balcanic, de-al nostru, de aici, din lumea noastra) ca frica romanilor de ciinii de pe strada e ceva normal? Ca face parte din normele de supravietuire ale unei tari membre in Uniunea Europeana? Ca asta inseamna civilizatia la noi? Nu, nu poti. Dar stiu ca asta e o teama de care nu voi scapa niciodata si, gratie eficientelor noastre administratii, o vor simti si generatiile viitoare.