Asadar, ca sa nu mai ramin repetent si la festivalul acesta, m-am dat peste cap de-o schimbare de tura si-am ajuns luni, 17 septembrie, orele 19 trecute fix, la Sala de concerte a Radiodifuziunii Romane. Acolo avea sa se petreaca ultimul act al evenimentului Dracula Bass, printr-un spectacol apoteotic al celui considerat unanim drept cel mai bun basist rock al tuturor timpurilor, nimeni altul decit Jack Bruce. (Folosesc intentionat limbajul ditirambic al prezentatorilor.) Gloria lui Jack Bruce dateaza de pe vremea cind s-au nascut gloriile in rock, adica in zgubiliticii ani ‘60 ai secolului trecut. Bruce mai datoreaza actualul sau statut, perfect meritat, si intilnirii absolut miraculoase pe care destinul le-a ursit-o lui, bateristului Ginger Baker si chitaristului Eric Clapton. Adica formatia Cream. Crema cremei rockului in 1966-1968, intreprindere banala pentru mincatorii de “mituri” showbiz, opera cu impact artistic indiscutabil in genul ales, blestem greu de suportat pentru cei trei muzicieni implicati, al caror drum separat, ulterior acelor ani, a fost marcat de povara succesului impreuna.
Clapton, in ciuda insistentei autodistructive (descrisa in “Autobiografie”), a devenit rock star de larga difuzare. Ginger Baker, exploziv inca vreun deceniu dupa Cream, a disparut de pe scene. Jack Bruce, muzician complet, exigent si generos, n-a mai atins vreodata zenitul perioadei de gratie, oricite formule a incercat. Inspiratia nu l-a parasit, periodic a editat albume originale, divers si fin construite, dinamic interpretate. Formula de trio (sau succesul acelei formule) pare sa-l fi urmarit obsedant. A mai incercat-o cu Leslie West si Corky Laing, cu Gary Moore si Ginger Baker, cu Robin Trower si Gary Husband. Niciodata n-a facut-o din simplu (auto)epigonism, albumele ce poarta pe coperte numele amintite sint bune, dar… Magia n-a mai functionat. Ori poate auditoriul e putin interesat de gen? Ca mai credul este, mai inclinat spre consum rapid, lejer, fara batai de cap, doar distractie, nu degustare de frumusete subtila, de armonii complicate. Ritm. Tobe. Bas. Nu Dracula Bass, unde publicul n-a dat navala, fiindca manifestarea a fost una dedicata virtuozilor, cunoscatorilor, as indrazni chiar: estetilor…
Nu prea am incotro, musai sa constat ca Jack Bruce si compozitiile sale din perioada Cream au devenit, ca sa zic asa, locuri comune in perceptia ascultatorului obisnuit. Folclor, cum s-ar spune. Am avut dovada chiar la acest concert. Cineva din imediata mea apropiere, persoana fara program special de educatie rock, ascultind mai degraba ce se nimereste, dupa imprejurari si dispozitie, m-a intrebat cu surprindere de unde “a plagiat” (ca tot e un termen la moda!) Bruce piesa pe care tocmai o cinta – arhicunoscuta Sunshine of Your Love! Inutil sa descriu ce ochi mari (si frumosi) a deschis, auzind raspunsul…
Sa ajungi standard rock, dupa ce-ai vrut sa rastorni scara de valori, e un paradox al civilizatiei rezervat doar indivizilor creativi peste medie, indiferent daca sint sau nu remunerati la nivelul artei lor. Citi au detasarea de-a nu pretinde ce merita si de a primi cu simplitate ceea ce le-a fost dat?