E suficient insa ca un fapt divers sa incite la transpunerea lui intr-un limbaj artistic, pentru a exersa maiestria acelui limbaj artistic si nimic mai mult? Nu cumva menirea limbajului artistic este sa ia in brate faptul divers si sa-l transfigureze in altceva? Nu cumva faptul divers n-are nici o valoare in sine, dar o capata daca un limbaj artistic il reconfigureaza intr-o viziune? Care e viziunea lui Cristi Mungiu in Dupa dealuri?
ARP, Asociatia Autorilor, Realizatorilor si Producatorilor din Paris, a organizat pe 27 septembrie, la Cinema des Cineastes din Place de Clichy, proiectia in avanpremiera a filmului Dupa dealuri si o dezbatere in prezenta regizorului Cristian Mungiu si a actritei Cristina Flutur. Moderata de regizorul francez de origine romana Radu Mihaileanu, intilnirea a atins mai multe aspecte, de la finantarea productiei de film in Romania la atmosfera din timpul filmarilor sau alegerea scriiturii filmice in planuri-secventa. Premiatul cu Palme d’Or la Cannes a reconfirmat in acest an, culegind doua distinctii pentru noul sau film, programat a rula in salile franceze pe 21 noiembrie. Cu palmaresul sau de aur, da, lui Cristian Mungiu i-a fost relativ usor sa gaseasca bani pentru a finanta Dupa dealuri, dar ramine in continuare dificil sa produci in Romania un film care sa depaseasca un milion de euro, a confirmat regizorul la Paris. Accentul moldovenesc al actritelor? Nu, nu se poate invata, il ai in singe, i-a raspuns unui parizian din… Galati. In ce moment a optat pentru a filma in lungi si dificile planuri-secventa? I-a fost clar de la bun inceput ca asa va derula, filmic, povestea, i-a marturisit lui Radu Mihaileanu, admirativ fata de perfectiunea formala a peliculei Dupa dealuri.
La avanpremiera si dezbaterea de la Paris, sala a fost plina, Mungiu si actrita Cristina Flutur fiind prizonierii a patru sute de spectatori, pina dincolo de miezul noptii. Mungiu a vorbit frantuzeste, degajat, charismatic. Un brand de tara, unul reusit.
O privire excentrica
Un film pictural, de o frumusete clinica: planurile-secventa arata o maiestrie rara, de cineast care minuieste ingredientele artei sale ca pe rotitele unui ceas elvetian. Mungiu a explicat la Paris de ce a ales, deliberat, aceasta viziune cinematografica, ce tine, cred, de o estetica a contemplarii impartiale: “Planul-secventa nu ma obliga sa tai cadrul. Taindu-l, e ca si cum as sublinia ce e important si ceea ce nu este important. E ca si cum as decide eu, in mod subiectiv. Ca si cum mi-as spune parerea in mod subiectiv”.
Intr-adevar, in filmul lui Mungiu toata lumea are dreptate: si Voichita ca vrea sa ramina maicuta, si Alina ca-si vrea prietena inapoi. Si preotul are dreptate. Sa vrea sa o indeparteze pe tinara turbulenta care rascoleste ordinea manastirii. Sa nu o poata da totusi afara pe orfana, fiinta a nimanui si fiica a lui Dumnezeu. Si doctorul are dreptate. Sa o trimita pe copila inapoi la manastire, un altfel de azil, mai uman decit spitalul de boli psihice. Si politistii au dreptate. Dumnezeul lor sint faptele, nu intentiile. Pluteste o bonomie generala peste personaje, nu exista violenta gratuita, gest gratuit, vorbe scapate usor. Planul-secventa slujeste descrierii fara parti-pris.
Estetica aleasa de Mungiu se muleaza pe viziunea sa (o induce?): contemplare fara implicare; lucrurile se intimpla pe lume cu un rost motivat punctual, de regasit in fiecare clipa si in actiunile fiecarui personaj. Care nu se mai regaseste la scara marita, a intimplarii in ansamblu. Implicati individual a fond, inveliti in coconul reconfortant al bunelor intentii, nimeni nu face pasul in afara cadrului, ca privirea de ansamblu sa recadreze si sa impiedice tavalugul dramatic. Splendid si memorabil in acest sens este planul-secventa din interiorul bisericii cind, in fata politistilor, maicile si preotul reconstituie momentul “exorcizarii”. Scena e urmarita de doua perechi de ochi excentrici (in afara centrului): ai spectatorului, desigur; dar si ai Voichitei, plasata in fundal, deodata martor, singura cu fata spre noi, privindu-ne in ochi, revazind totul, intelegind totul.
Ideea nu e ca lumea e absurda din moment ce fiecare are dreptate individual, dar colectiv se ajunge la tragedie. Ideea e ca nu sintem capabili de abstragere. Viziunea lui Mungiu e, fara indoiala, de partea rationalului.
Cine ride la filmul lui Mungiu
In jurul meu, spectatorii francezi si franco-romani veniti sa vada filmul in avanpremiera in sala din Place de Clichy au ris la diverse momente. M-am intrebat cum se explica aceasta ilaritate incongruenta. Si, mai departe, de ce unii critici francezi vad in Dupa dealuri mai curind un film satiric, si nu unul echilibrat.
Faptul ca cineastul iti arata pe ecran cum maicile saruta sistematic mina parintelui inseamna ca cineastul a indraznit o viziune critica, ironica sau caricaturala a lumii clericale? Nu, e mai curind vorba despre diferenta de orizont de referinta in receptare. Un gest firesc, o cutuma in spatiul religiozitatii romanesti, poate fi, in spatiul laic francez, citit drept obscurantist, de sorginte medievala si devine ilar. In cel mai bun caz i se atribuie lui Mungiu intentia de ironie si chiar de sarja critica. E, de altfel, grila a destui critici de film occidentali care au vazut Dupa dealuri. As spune insa ca Dupa dealuri contine o intentie critica la adresa specificului religiozitatii din Romania daca Mungiu a dorit in mod expres sa faca un film cu un astfel de subiect, special pentru Occident (unul… laic). In acest fel, ambiguu, filmul contine doua maniere de tratare a subiectului: una expozitiva, descriptiva (asa se intimpla lucrurile de secole in mediul religios din Romania); prin acumulare de detalii expozitive pe subiect, tratarea devine una sarjata, mai ales intr-un mediu de receptare laic (cum se poate sa se intimple de secole astfel lucrurile in mediul religios din Romania?). In cursul dezbaterii de la Paris, Mungiu a atins aceasta problema indirect, povestind despre atmosfera din timpul filmarilor. Una dintre interprete – o maicuta in film, doar in film – a cerut parerea duhovnicului ei, in realitate, cerind intr-un fel dezlegare ca sa poata juca intr-un film cu un astfel de subiect. “Din cauza subiectului delicat, exista o anumita tensiune in echipa. Pentru a nu crea o presiune si mai mare asupra actorilor, am hotarit sa nu filmez intr-o biserica adevarata”, a explicat Cristian Mungiu.
Religia, religiozitatea, credinta sint, in Romania, tabu.
Dupa dealuri, un mister?
Si daca Cristi Mungiu ramine prizonierul esteticii sale?
Priviti faptele, tesatura de motivatii, viata cu cararile ei batute sau infundate, cruzimea intentiilor bune, oamenii superstitiosi sau cu frica lui Dumnezeu.
Lipseste un suflu metafizic in acest fapt divers observat clinic, cu perfecte unelte cinematografice. Lipseste o unda de indoiala undeva, un hazard care sa tulbure increngatura imprejurarilor, o ambiguitate care sa pudreze cu ceva neinteles trama intimplarilor. Nimeni nu locuieste dincoace sau dincolo de tot, contraplanul lui Mungiu e vid.
Filmul are tensiune (desi e totusi prea lung), dar nu are mister. Totul e acolo, la vedere, in planurile-secventa cap-coada, in feliile de viata fluente, in pasta omogena a gesturilor si vorbelor in timp real. O prietena din Paris are dreptate: se aude intr-un cadru un avion, pur hazard al momentului filmarii, nimeni nu l-a prevazut. E o fluturare de real peste cusaturile prea perfecte ale lui Mungiu si de fapt atunci tresari si-ti spui ca e o poveste din realitate, care se poate intimpla pe dealul din zare si ca tot ce se-ntimpla acolo, in sufletul unei fete care nu vrea sa se desparta de singura dovada de iubire pe care a exersat-o in viata, ramine un mare mister.
Ceea ce scria “Le Monde”, dupa ce filmul a deschis, in mai, Festivalul de la Cannes, e iarasi adevarat: Dupa dealuri te sfichiuie, dar la sfirsit, dupa generic, iti spui: nu, nu m-a convins. Iar a doua zi de dimineata, dupa ce te trezesti, esti tulburat ca dupa o revelatie care te-a parasit inainte de a apuca s-o constientizezi bine. Un film care lucreaza in tine mult timp e totusi un mare film.