Intr-un gest irational, se repede pe scari sa inchida obloanele de lemn ale ferestrelor din living si se baricadeaza in casa. Apoi, isi da seama ca in citeva ore este programat sa apara la o emisiune a postului de televiziune CBS, iar mai tirziu e asteptat la slujba de inmormintare a prietenului sau Bruce Chatwin. Se va duce la amindoua, dar in casa din care avea sa plece in dimineata aceea nu se va mai intoarce decit dupa trei ani, cind deja nu va mai fi a lui. Nu e o condamnare in adevaratul sens al cuvintului, condamnare inseamna sa fii judecat de un tribunal impartial si gasit vinovat, incearca el sa se incurajeze, putin mai tirziu. E doar “edictul unui batrin nemilos si pe moarte”, un batrin care, dupa spusele unui ziarist, “il condamna la moarte pe presedintele Statelor Unite in fiecare vineri dupa-amiaza”. Intrebat in cadrul emisiunii televizate cum raspunde amenintarii iraniene, acestei adevarate declaratii de ura, altfel spus, Rushdie declara mindru: “Ar fi trebuit sa scriu o carte mai critica. O religie ai carei lideri se comporta astfel merita, probabil, sa fie putin criticata”. Avea sa fie ultima lui aparitie publica pentru mult timp de-atunci inainte, iar peste doi ani, intr-un gest pe care-l va regreta toata viata, va incerca sa formuleze o serie de scuze care, odata formulate, nu i-au folosit la nimic.
Independenta, nu indiferenta fata de religie
Dar cum a inceput totul? Si cind a inceput? Daca e s-o luam metodic, si Rushdie o ia foarte metodic, altfel cum s-ar explica cele aproape 700 de pagini ale volumului, totul a inceput in copilarie, cind micul Salman deprinde o fascinatie pentru povesti, pentru marile basme ale Orientului pe care i le spune tatal sau, si care, chiar daca erau neadevarate, “il puteau face sa simta si sa cunoasca adevaruri pe care adevarul nu i le putea spune”. Tot atunci, Salman intelege ca povestile nu apartin nimanui in mod exclusiv, ca ele apartin tuturor si oricui, si oamenii au dreptul sa faca ce doresc cu ele, asa cum tatal sau, povestindu-i-le, adesea le transforma din mers, le imbogatea continutul sau le simplifica, le devia de la cursul lor “firesc”, ghidindu-le apoi spre alte deznodaminte, dar fara sa le umbreasca din frumusete, pentru ca, indiferent daca erau laice sau profane, luminoase sau intunecate, povestile ramineau intotdeauna fascinante. Altfel spus, nu sacralitatea lor il atrage pe micul Salman, ci farmecul lor intrinsec, forta lor narativa. Tot de la tatal sau, copilul Rushdie mosteneste caracterul sceptic, iconoclast, si de aici “independenta aproape completa fata de religie”. Nu indiferenta fata de ea (ca student la Cambridge, Rushdie va studia exhaustiv viata Profetului), ci independenta, dreptul de a spune “poate” sau “ma indoiesc” sau “nu se stie”, in timp ce Coranul si Biblia ii stau citite in poala.
Incarnarea Diavolului musulman
Formatia nereligioasa a tinarului Rushdie nu e unica responsabila pentru cele doua intrebari de mai sus. Mai putem adauga aici un acut simt al nedreptatii, un nas fin pentru tot ce inseamna abuz si pentru felurile – uneori fatise, alteori insidioase – in care el isi face simtita prezenta, dar si sentimentul profund al unei “duble neapartenente”, in care India natala nu mai e pe deplin “acasa”, iar Anglia adolescentei nu e decit “casa”, si de aici dorinta de a ingemana cele doua culturi de care (nu) apartine pentru a-si fauri o identitate, chiar daca una nascuta din clivaj. Toate acestea si mult mai mult decit atit pentru ca, daca in “lumea” lui, scriitorul se luase la trinta cu demonii neapartenentei si ai neincrederii (inclusiv ai neincrederii in capacitatile sale creatoare), lumea isi vazuse de-ale ei: revolutia islamica din Iran tinea capul de afis al ziarelor in 1979, iar la scurt timp dupa asta, ayatollahul Khomeini se autoproclama Liderul ei Suprem. Urmau apoi Criza ostaticilor, razboiul dintre Iran si Irak, asasinarea Indirei Gandhi in India, tara care, citiva ani mai tirziu, va fi practic declansatoarea scandalului, printr-o serie de articole dintr-un ziar si interzicerea Versetelor… pe teritoriul sau. Un cuvint important in escaladarea conflictului (este incredibil cu cita repeziciune s-au propagat lucrurile in acele zile de februarie 1989) il au si liderii musulmani din Anglia, cu nimic mai prejos in furia lor fundamentalista decit insusi mullahul Khomeini. Acesta este momentul cind Salman Rushdie, un scriitor britanic respectabil, de origine indiana, cistigator in 1981 al prestigiosului Booker Prize pentru Copiii din miez de noapte, dar altfel un nume necunoscut atit marilor mase ale omenirii, cit si cercurilor strimte ale puterilor mondiale, se va transforma peste noapte in Satan Rushdy, incarnarea Diavolului musulman, un ins arogant, care trebuia omorit, si omorit cit mai repede, pentru ca indraznise sa ia numele Profetului in van. Este o acuzatie pe care Rushdie o va repudia ori de cite ori i se va ivi ocazia.
Zece ani de pribegie
Romanul nu fusese scris cu intentii blasfematoare in minte, romanul spunea o poveste, si nu Povestea cu P mare, cea unica, neinterpretabila si de-a pururi adevarata. Dar ca sa-ti dai seama de asta, trebuia in primul rind sa citesti cartea, un detaliu cu care furibundul fundamentalism islamic nu prea si-a batut capul. Este, de asemenea, momentul cind Salman Rushdie, alias Satan Rushdy, individul ce trebuia numaidecit spinzurat pentru ca moartea lui sa constituie un exemplu, este nevoit sa ceara protectia Politiei Metropolitane, mai precis a Diviziei Speciale, cea care se ocupa si de siguranta oamenilor politici, aflati in diferite posturi, vulnerabile la acte de terorism. Asa se naste Joseph Anton din titlu, un alias inventat de autor pentru a fi folosit exclusiv de Divizia Speciala, pornind de la prenumele a doi scriitori extrem de dragi lui: Joseph Conrad si Anton Cehov. Este un nume frumos, Joseph Anton, un nume cu rezonanta nobila, dar efectul nu este cel scontat. Imediat, politistii incep sa-l strige Joe, apelativ care lui ii displace profund. Dar tot e mai bine decit Satan si infinit mai bine decit sa nu mai fie strigat deloc, ceea ce-ar insemna ca e mort. Urmeaza zece ani si ceva de pribegie, de lipsa a unui domiciliu stabil (locuieste in casele prietenilor, inchiriaza apartamente pentru perioade determinate, am numarat macar cincisprezece locatii, dupa care n-am mai tinut socoteala), zece ani si ceva traiti intr-o permanenta stare de angoasa, de surescitare, de cele mai multe ori perfect intemeiata, zece ani de umilinte de tot felul, de clandestinitate in tara al carei cetatean este, zece ani de demersuri oficiale – timide, facute cu jumatate de gura, cind vine vorba de guvernele conservatoare ale Marii Britanii, mai hotarite din partea UE si foarte ferme cind ne gindim la cele americane care s-au dovedit pina la urma cruciale in inghetarea fatwei (caci anulata nu a fost niciodata) – si neoficiale ale unor organizatii, comitete si ONG-uri pentru a-i schimba lui soarta, zece ani si ceva de lupta continua cu presa tabloida, cu presa musulmana, cu opinia publica, zece ani de suferinta si profunda mihnire (si sentimente coplesitoare de vina) cind traducatorii romanului incep sa fie atacati (cel japonez este omorit, editorul norvegian este impuscat, dar supravietuieste, cel italian este injunghiat, dar supravietuieste si el), dar si cind prieteni dragi incep sa fie rapusi de cancer (Angela Carter, dar si Clarissa, prima sotie) sau sa se lupte cu el (Edward Said), zece ani petrecuti in cea mai crunta singuratate, chiar daca adesea este inconjurat de oameni, zece ani de incercari, pina la urma reusite, de a se reapuca de scris, zece ani de disperare si zece ani de sperante desarte, dar si zece ani de premii si consolari venite pe diverse cai, zece ani in care isi vede baiatul (pe Zafar) crescind, devenind din copil adolescent, zece ani in care s-a incapatinat sa nu se dea batut, sa nu-si piarda mintile, sa nu le dea inamicilor sai prea multe motive de satisfactie. Si apoi, intr-o zi, momentul, aproape banal, al izbinzii, al victoriei, chiar daca una incompleta, poate chiar amara, cind guvernul iranian declara in mod oficial ca subiectul este inchis, iar el, incet-incet, isi poate relua viata normala, viata de om liber.
“Nu se va sfirsi niciodata”
Ratiunea a prevalat asupra obscurantismului, libertatea de expresie a cistigat partida cu fanatismul religios, binele a invins din nou raul. Ei bine, nu. Numai daca nu ti se mai intimpla tie, nu-nseamna ca nu se mai intimpla deloc. La 11 septembrie 2001, “aripile filfiinde ale ingerului exterminator” au batut din nou, iar mii de fiinte umane au cazut secerate la pamint. Nu se va sfirsi niciodata. Cel mai important bastion al libertatii, locul in care el isi regasise demnitatea, ca om si ca scriitor, fusese acum strapuns. Dar, pentru el, cosmarul se sfirsise. Nimeni nu-i mai cerea capul, nu-l mai voia spinzurat. Era rindul altora sa intre in vizorul larg si necrutator al miniei islamice. Mii de oameni despre care nimeni nu va scrie un rind. Sau poate nu. Raminea de vazut.
Salman Rushdie, Joseph Anton. Memorii, traducere de Dana Craciun, colectia “Biblioteca Polirom. Seria de autor «Salman Rushdie»“, Editura Polirom, 2012