De ce v-ati gindit sa duceti mai departe povestea asta a minerilor? Ce e asa interesant la Valea Jiului?
Mihaela Michailov: In timp ce lucram pentru spectacolul Capete infierbintate – un spectacol care are in centru evenimentele din 13-15 iunie 1990 –, ne-am dat seama din interviurile pe care le-am facut cu lideri ai minerilor, cu presedintele Romaniei din acea perioada, oameni care au fost batuti, cu studenti, cu mineri, ca e un potential de cercetare foarte important si ca ar fi necesar sa facem o documentare in Valea Jiului. Si, pentru ca in Capete infierbintate nu era atit de mult prezenta zona Valea Jiului, ni s-a parut important sa ne intoarcem si sa facem un proiect care sa aiba in centru comunitatile din Valea Jiului. Cit de legate sint aceste comunitati? Se mai poate vorbi de aceste comunitati? Care e istoria orala? Cum se raporteaza oamenii unii la altii? Care au fost istoria sociala a acestei zone dupa 1989, impactul politic al perioadei imediat de dupa ‘89? Ni s-a parut important sa revenim si sa facem un spectacol in care toate aceste lucruri sa capete valoare si sens.
Inainte de a lucra la cele doua proiecte ati mai fost in Valea Jiului?
David Schwartz: Nu. Prima data am fost cind am facut documentarea pentru Capete infierbintate. Atunci a fost primul nostru contact direct cu zona respectiva.
Si cum a fost contactul cu zona asta care are deja o imagine negativa in mentalul romanesc?
David Schwartz: Aici este unul dintre punctele importante ale spectacolului si ale intregului nostru proiect. Dupa mineriade, discursul public, atit in presa, cit si cel al intelectualilor – pentru ca ei sint prezenti in media si in sfera publica romaneasca –, a mers in zona denigrarii Vaii Jiului si a meseriei de miner in general. Minerii au fost numiti huligani, brute, betivi, au devenit cei care bat studentii, “noi muncim, nu gindim” si asa mai departe. Cind am ajuns pentru prima data in Valea Jiului, lucrurile s-au dovedit a fi diferite. Este vorba de o fosta zona monoindustriala intr-o degradare extraordinara, in care oamenii nu mai au locuri de munca (asta e cea mai mare frica a tuturor: pierderea locului de munca), in care migratia si munca in strainatate sint fenomene curente.
Sint orase pline de copii si de oameni in virsta. De copii crescuti de fratii mai mari si de bunici. Se confrunta cu niste probleme sociale foarte dure si nu atit de diferite comparativ cu alte zone monoindustriale abandonate dupa revolutie. In acest context, pentru noi a devenit foarte clar ca un spectacol despre aceasta zona si despre munca de miner ar fi foarte necesar. Ca un gest de recuperare a unor fenomene sociale care se intimpla de douazeci de ani si care sint aproape absente din discursul public.
Aici cred ca mai e ceva foarte important: muncitorul in general si minerul in special, dupa 1989, au disparut complet din discursul public. Foarte rar vedem spectacole despre muncitori si despre problemele astea care afecteaza o mare parte a cetatenilor Romaniei. Ceea ce ne-am dorit foarte mult a fost sa transmitem si povestile lor, sa-i lasam si pe ei sa se faca auziti, sa-si spuna si ei punctul de vedere, problemele, supararile, bucuriile, istoriile s.a.m.d.
Cum ati fost primiti cind v-ati dus acolo… voi, niste artisti de la Bucuresti, sa faceti un spectacol despre viata lor?
Mihaela Michailov:In primul rind, noi am avut un plan de cercetare foarte clar pus la punct. Am incercat sa facem extrem de multe interviuri cu oameni din categorii sociale foarte diferite, nu doar cu mineri. Ni s-a parut important sa construim si o arhiva a acestor comunitati, care sa nu contina doar povestile minerilor. Sa avem in prim-plan istoria acestei lumi.
Cred ca s-a stabilit un fel de incredere pe tot parcursul acestor interviuri, pentru ca de fiecare data i-am lasat sa vorbeasca, am pus intrebarile care ii ajutau si ne ajutau pe noi. In paralel cu aceste interviuri, am facut in fiecare zi un atelier cu o serie de copii din Petrila. Lucram pe povestile lor. Incercam sa descoperim impreuna cu ei Valea Jiului. Intr-un proiect de genul asta e foarte important ca cei care vin cu povestile lor sa simta ca fac parte din echipa de creatie.
Din povestile astea ati selectat citeva si le-ati transformat in monologuri. Ati combinat istorii diferite in cadrul aceluiasi monolog?
David Schwartz:Au fost mai multe criterii de selectie. Am incercat sa acoperim categorii sociale cit mai diferite. Am vrut sa nu avem doar mineri sau doar pensionari sau doar copii. Am incercat sa avem si paznici de mina, si mici intreprinzatori locali, si persoane care traiesc din carbunele furat. In jurul minei, in jurul mineritului functioneaza un intreg mecanism. Am vrut sa zugravim acest mecanism.
Am selectat povestile, am si colat interviurile, deci exista bucati in care anumite personaje sint combinate. Scena copiilor e cumva mai abstracta si e construita pe baza atelierelor la care am lucrat cu ei.
Puteti sa ne dati exemple de personaje, de povesti care apar in spectacol?
Mihaela Michailov: Avem o doamna care e, cumva, depozitara istoriei acelei comunitati. A apucat greva din 1942, l-a vazut pe Gheorghiu-Dej. A fost croitoreasa, apoi a facut coroane. Ea reuseste sa ne faca sa vedem cum era Petrila de altadata. Avem un muncitor in mina care ne povesteste ce inseamna sa fii miner, care e programul, ce inseamna sa te trezesti la o anumita ora, care e munca. Avem, apoi, o doamna care are un fast-food, care a trecut prin mai multe meserii, prin mai multe experiente. E un mic intreprinzator care a reusit sa-si creeze o afacere ce functioneaza. Avem copii care vin cu povestile lor si cu tipul lor de observatie a lumii din jur, cu visele, cu sperantele lor. Avem un fost miner salvator care vine cu experienta de lucru de la Salvare si ne spune, cu multe detalii, cu ce se confrunta in aceasta meserie. E un personaj interesant pentru ca povesteste si care era viata artistica a Vaii Jiului, cum erau balurile, cum erau brigazile, cum functionau aceste comunitati pentru care viata artistica era un punct de coeziune foarte important.
David Schwartz: Trebuie sa spunem ca, in perioada socialista, in Valea Jiului s-au construit camine culturale, s-au construit cinematografe, s-a construit un teatru in Petrosani. In fiecare saptamina, acolo veneau artisti de la Bucuresti. Viata culturala, mai ales dupa greva din 1970, a fost foarte bogata. Si contrastul cu ceea ce s-a intimplat dupa ‘89 e foarte mare…
Acum, viata artistica ati adus-o voi in Valea Jiului… Ati fost in turneu cu acest spectacol acolo. Cum a fost?
David Schwartz: Am jucat primul spectacol la Petrila, intr-o casa de cultura noua, perfect renovata, dar cu o acustica foarte proasta dupa renovare. Spre deosebire de cele vechi si nerenovate. In spectacol exista personajul in virsta care povesteste cum l-a vazut pe Gheorghiu-Dej in acea sala a Casei de Cultura. A fost un moment impresionant pentru ca, fata de ceea ce povestea doamna despre anii ‘50 cind, in aceeasi sala, se inghesuiau peste 400 de mineri care ascultau discursul lui Dej si participau la toate evenimentele care se desfasurau acolo, noi am avut un public de o suta de persoane format in mare majoritate din copii si tineri. Si asta spune foarte multe despre cum s-a schimbat harta sociala a zonei: in momentul asta, cei mai atrasi de evenimente culturale sint copiii si cei foarte tineri. Asta a fost unul dintre lucrurile de care ne-am lovit si am incercat sa adaptam spectacolul astfel incit sa fie inteligibil si pentru ei. Am scurtat anumite bucati, am lungit altele, am dilatat scena copiilor. In multe locuri a devenit un spectacol interactiv. Copiii au raspuns si ei la intrebarile personajelor. In momentul in care un personaj intreba in ce tara ai vrea sa pleci, copiii au raspuns si ei: “Spania, Italia, Germania…” , in functie, bineinteles, de reperele lor, de locurile unde erau plecati parintii lor. Spre deosebire de Bucuresti, unde publicul asista pasiv si “primeste” povestile, acolo de multe ori publicul a facut parte din spectacol.
Mihaela Michailov: Pentru noi toti, dincolo de o experienta teatrala a fost si faptul ca am inceput sa ne punem problema cum facem teatru, cum gindim teatrul pentru aceste comunitati. Care sint mijloacele noastre de expresie si cum am putea sa adaptam cit mai mult aceste mijloace la interesele, nevoile, dorintele lor?
In primul rind se produce un efect de recunoastere – oameni care recunosc detalii (am auzit spectatori spunind: “Uite-o pe bunica-ta! “). Iar efectul asta de recunoastere e foarte important pentru ca spectatorul participa cu totul altfel in momentul in care recunoaste detalii din lumea lui in spectacol. Nu mai e un act exterior lui.
La Bucuresti, stii ca ai un tip de public care are niste reflexe culturale. Vine, sta frumos, aplauda frumos si pleaca frumos. Aici, oamenii intra si ies. Notiunea de spectacol care incepe la sase jumatate si se termina la opt nu e prea clara. Se intra si se iese incontinuu. Nu numai pentru ca se plictisesc, dar pentru ca – eu stiu? – li se face sete. Se mai duc sa-si cumpere ceva. Si revin.
Cred ca sint niste schimbari importante care ne fac sau ar trebui sa ne faca sa ne gindim cum facem astazi spectacole pentru aceste comunitati.
David Schwartz:La Aninoasa, a fost o intilnire foarte emotionanta cu doi dintre liderii comunitatii de acolo, care apar in spectacol. E vorba de minerul salvator si de un alt miner, care a protestat la greva din 1977. Unul dintre ei a vorbit si el in timpul spectacolului, a completat ce spunea actorul pe scena. A cintat impreuna cu actorii. Dupa spectacol, am stat de vorba despre cum era inainte, cum e acum si cum vad ei eventualele solutii la problemele de acolo. A fost foarte emotionant si pentru actori sa joace in fata oamenilor care au oferit povestea lor.
Ati avut discutii dupa fiecare reprezentatie si in Valea Jiului, cum ati facut si la Bucuresti?
Mihaela Michailov: Nu chiar dupa fiecare reprezentatie. La Uricani am avut un public care, la final, era format numai din copii. S-au urcat pe scena, au inceput sa cinte. Au vrut sa vorbeasca cu actorii. Au cintat la instrumente. Dar sigur ca am avut discutii: la Petrila, la Aninoasa…
David Schwartz: Discutiile s-au dus pe doua paliere. Unul legat de spectacol: ce parere au, in ce masura s-au regasit, ce i-a interesat, ce au recunoscut. Si asta e foarte important pentru ca multi dintre cei de acolo probabil ca nu mai vazusera niciodata un spectacol de genul asta: despre ei, cu propriile lor povesti transpuse pe scena. Si, pe de alta parte, a existat si o componenta puternic legata de solutii: de la cum s-ar putea perfectiona ideea unui muzeu al minei in Petrila pina la solutii foarte concrete legate de revenirea la agricultura si in ce masura ar putea revigora asta zona. Am discutat si despre multvehiculata solutie a turismului. Am vorbit despre aceleasi lucruri pe care le-am discutat si la Bucuresti, dar mult mai practic, pentru ca oamenii aveau experienta directa si stiau de ce nu merge una sau de ce ar merge cealalta.
La Vulcan si la Uricani, discutiile n-au avut loc dupa spectacol, ci chiar in timpul spectacolului. Oamenii au reactionat, au comentat, au intrebat. A fost cineva care pe monologul persoanei care fura carbune a povestit, la rindul lui, cum nu-si gaseste loc de munca, cum e obligat sa traiasca din mici afaceri dubioase.
Perceptia noastra asupra teatrului se schimba fundamental acolo. Teatrul inseamna altceva acolo decit la Bucuresti.
Mihaela Michailov: Si cred ca e foarte important ca au participat extrem de multi copii. Pentru mine a fost un lucru important pentru ca functioneaza anumite stereotipii legate de faptul ca tinerii, adolescentii, copiii merg sau nu merg la evenimente culturale, stereotipii legate de cit de timpiti si inculti sint. Cred ca prezenta lor ar trebui sa ne faca sa ne gindim mult mai profund la cum facem teatru pentru copii si pentru adolescenti. Se schimba modul de a ne raporta la ce inseamna conventie, text, cintece. Si spun asta pentru ca mi se pare ca, la noi, zona de teatru pentru copii este la pamint. Iar cea pentru adolescenti nu exista…
De ce nu au venit adultii la spectacole?
David Schwartz: Au venit si adultii. Dar de foarte multe ori am intilnit parerea asta: “Lasa, mama, nu vin eu, sa vina copiii, ca pe ei ii intereseaza, noi sintem obositi, noi am venit de la munca…”.
Exista un soi de lipsa de incredere. Si mai e ceva. In Uricani, de exemplu, am vorbit cu doamna de la Casa de Cultura care ne-a spus ca acolo de 20 de ani “au venit numai spectacole pentru copii”. Altcineva ne-a spus cam acelasi lucru: “Stiti de ce nu venim? Ca a trecut cam mult timp de cind n-am mai avut la ce sa venim”.
E mult mai greu sa aduci oamenii in institutii de cultura atunci cind ele si-au pierdut aceasta calitate. Oamenii nu mai au obisnuinta de a veni in aceste locuri. Ele si-au pierdut statutul de centre culturale… Si aici e vorba si de cladiri intr-o mare stare de degradare, cum era, de exemplu, la Vulcan: o casa absolut superba, de la 1900, fost cazinou, refacuta in perioada comunista, cu o acustica perfecta, cu scena, cu scaune, dar intr-o stare de degradare incredibila. Abia se aprindeau luminile.
Mihaela Michailov:Si cred ca s-a mai intimplat ceva. S-a inoculat, in discursul public, ca spectacolul – arta – nu e pentru ei. Nu e pentru oamenii de rind. Vor merge si vor vedea ceva ce nu vor intelege. Asa ca mai bine stau acasa.
Ati pomenit de teatrul din Petrosani. Voi ati jucat spectacolul si in acest teatru. Exista vreo diferenta intre publicul de acolo si cel din orasele unde este o casa de cultura sau nimic?
David Schwartz:Cred ca putem sa dam un singur exemplu. Spectacolul nostru trebuia sa se joace la ora 18.00. Din niste motive, care n-au depins de noi, s-a schimbat ora in 16.00 cu doua zile inainte si au venit cam 45 de spectatori, in conditiile in care Petrosaniul are 40.000 de locuitori. La Aninoasa sint 4.500 de locuitori. Au fost mai multi spectatori acolo, intr-o sala de clasa, decit au fost la Petrosani.
Dar aici e o alta discutie. Nu trebuie sa vorbim despre Petrosani, ci despre o problema generala a teatrelor de stat. Atit in Bucuresti, cit si in tara – dar mai ales in tara, unde teatrele ar trebui sa fie niste reale centre culturale –, spectacolele care se fac, de cele mai multe ori, nu au nici o legatura cu oamenii din orasul respectiv. Nu se vorbeste despre problemele lor. Se monteaza, de obicei, o piesa clasica, intr-un mod cit mai abstract si care sa aiba cit mai putine legaturi cu realitatea sociala a locuitorilor din oras. Se cultiva un public elitist care vine la teatru pentru ca a ramas cu ideea ca “e frumos sa mergi la teatru”.
Teatrul nu mai vine spre oameni. Se asteapta ca oamenii sa se ridice la nivelul inalt al teatrului. Si oamenii zic: “Mai bine ne uitam la televizor! Acolo macar vedem ceva care are legatura cu noi”. Pina si “Stirile de la ora 5”, cit sint ele de grotesti, au mai mare legatura cu realitatea romaneasca decit au spectacolele de teatru. Atunci de ce sa mai mergem la teatru?
Galerie foto
