Majoritatea audientei nu asculta rock ca sa devina mai inteligenta decit este, sa afle ce nu se da la breaking news, sa participe la vreo slujba religioasa (desi unii sustin si asta). Ci, mai simplu: punem un disc ca sa (ne) simtim altfel, daca se poate sa ne simtim bine, sa inlaturam tristeti, sa traim un moment (o ora, doua) in afara timpului. Sa coexistam cu noi insine, fara a mesteca senzatia ca ne paste schizofrenia.
Cind am dat peste trupa de (inca) pustani The XX, am crezut ca e o greseala, iar sigla ar fi cumva The XXX. Numele incita involuntar, de unde concluzia ca marketingul functioneaza fara gres, indiferent cite fleacuri ai consumat. Un grup ce atinge locul 5 in topul Billboard nu-i chiar de avangarda. Dar daca n-avea nimic de transmis, nu scriam aici despre el. Fiindca nu-i vreo filosofie complicata, cine vrea doar sa socheze trece iute in plan secund, fie si la modul “chestia asta am mai auzit-o…”. Nici The XX nu fac exceptie de la reactia ghilimetata, dar la ei functioneaza cu semnul intrebarii, dupa ce se adauga adverbul “unde”. Unde am mai auzit asa ceva? Nelamurirea se risipeste fie citind cite ceva despre formatie, fie rememorind alte auditii, alte vremuri, alte glasuri, alte incaperi… La mine a functionat memoria. Si asta nu pentru ca as fi eu foarte percutant in depistarea influentelor muzicale marturisite (de exemplu, n-am ghicit ascendentul interpretei de rhythm & blues Aaliyah, marturisit de trupeti), ci pentru ca se intimpla sa fiu un constant admirator al cintecelor, inclasabile, The Cure, despre care nu-i nevoie sa insir margaritare.
La primele LP-uri semnate The Cure, la Portishead, la Radiohead, la Pixies si la alte nume din new wave-ul anilor ‘80 (prelungit in anii ‘90) m-a trimis muzica de pe al doilea disc The XX (primul ascultat de mine), intitulat Coexist, recent editat la XL/Young Turks. Este ceva imaterial si sincer, simplu si fin, un coctail dulce-amarui ce se evapora de pe limba, incendiind cerul gurii. N-as indrazni sa comit comparatia cu primul lor disc, din 2009, nu sufar de acribie. Le ascult pe amindoua de ceva timp, probabil ca le voi reasculta si dupa ce inchei cronicheta de fata. Pentru ca, pur si simplu, este genul de muzica pe care il cauti in unele momente, fara sa stii de ce. Mi-am imaginat, in aceste zile de toamna secetoasa, dinaintea boxelor ce risipesc discret parfumul dialogului vocal Romy Madley-Croft – Oliver Sim, ca afara este o primavara umeda, cu ploi reci. Eu locuiesc pe malul unei mari foarte nordice, eventual intr-o cabana parasita intre vai nisipoase, pe un dimb cu iarba marunta, e noapte, e dimineata, e dupa-amiaza, e seara, e iarasi noapte si mie nu-mi arde absolut deloc sa insir propozitii si fraze ce transcriu introspectiile sau visele paranoice, de care ma simt vinovat fara sa pricep unde am gresit…
Melancolia constatarii ca noua generatie exprima sentimentele noastre se topeste in spatiul dintre cintecele lor: Angels; Chained, Fiction; Try; Reunion; Sunset; Missing; Tides; Unfold, Swept Away…