Reprezentind dezvoltarea unei teme recurente a spiritualitatii canonice, tipic, dar nu exclusiv baroca, Viata e vis e inspirat tratata de regizorul clujean in cheia actualizarii. Cantonarea intr-o versiune fidela istoriei teatrului, epocii in care autorul spaniol si-a scris lucrarea, prima jumatate a secolului al XVII-lea, ar fi echivalat cu un tribut platit vetustului, pe care publicul actual nu l-ar fi apreciat cu certitudine. Iata povestea. Regele Basilio isi priveaza fiul de libertate inca de la nastere, deoarece i s-a prezis ca va fi un conducator nemilos. Segismundo nu are habar de originile sale regale, e educat in izolare, fara contacte cu lumea. Ajuns la seniorat si obligat de curte sa lase un succesor, Basilio incearca sa ii ofere o sansa propriului fiu. Il testeaza, adormindu-l cu substante medicale si trezindu-l pe tron, ca suveran. Neobisnuit cu societatea, nepriceput sa relationeze si sa conduca, printul isi adevereste cruzimea. Intristat, dar cu constiinta impacata, tatal il reincarcereaza. Sub presiunea poporului, care aflase de existenta lui, Segismundo revine, de aceasta data cu o noua perspectiva asupra lumii si a felului in care trebuie administrate treburile unui regat.
Convingator pentru spectatorul contemporan
O asemenea naratiune teatrala, vecina cu basmul, avea nevoie de o remodelare scenica in acord cu spiritul timpului nostru. Sondarea regizoral-hermeneutica in subtextele actiunii dramaturgice, a constructiei personajelor si replicilor a evidentiat niveluri de inteles subliniate de Mihai Maniutiu in forma spectaculara pe care a dat-o piesei. Discursul sau scenic s-a orientat spre descoperirea unor puncte comune tuturor epocilor istorice, general umane, care sa comunice convingator cu spectatorul contemporan. Sint in Viata e vis teme care il framinta pe regizorul clujean de mai multa vreme, la care revine repertorial utilizind texte canonice pe care le reinterpreteaza fara sa le tradeze. Pe lista sa de interes artistic se afla subiecte precum puterea, limitele si derapajele ei, predestinarea si libertatea de optiune, pacea si razboiul. Le-a abordat in montari recente precum, dintre cele pe care le-am vazut, Caligula, Noaptea Walpurgiei sau Pasii comandorului, Macbeth. Sint, de fapt, teme aproape obsedante pentru vremea noastra, in care indivizii si comunitatile isi cauta repere de siguranta, in care valorile morale si delimitarile nu mai sint atit de nete, lasind loc confuziilor si intelegerii eronate. Tema puterii e tratata de Maniutiu din perspectiva binelui si a raului pe care le induce. Si in Viata e vis, guvernarea e privita in relatie cu modul in care trebuie gestionata, cu posibilele ei derapaje, cu felul in care liderii se lasa contaminati de partea ei intunecata. Excesele, absolutismul, narcoza puterii sint parametri interpretativi intre care Mihai Maniutiu plaseaza povestea din Viata e vis. In contrapondere, sint marcate traumele pe care le asaza in orice individ izolarea, insingurarea, lipsa de afectivitate, ca efecte directe ale nepasarii celorlalti, ale indiferentei lor, ori ale parerii ca fac bine, cind, de fapt, fac rau.
Sint citeva momente de o simplitate si o frumusete coplesitoare in spectacolul lui Maniutiu. As zice chiar de o poezie surprinzatoare pentru stilul cerebralizat al creatorului, care de regula prefera emotia teatrala stapinita, filtrata prin rationalitate, chiar rece. Precum mica mingiiere a Rosaurei pe crestetul lui Segismundo, mingiiere pe care el o cauta apoi, o cere intinzind capul. Un gest cotidian, firesc devine emblematic pentru o stare, nevoia de sentimente sincere, fundamentale, din categoria acelora care ne dau puterea de a merge mai departe.
O inventie scenica adecvata unui text clasic
Venit in teatru din zona arhitecturii, Adrian Damian si-a concentrat conceptia scenografica pe designul spatial. “Decorul” sau e activ, se misca, la propriu, naste nu doar spatii, ambiente de joc, ci si microlumi, atmosfere, senzatii. Mai intii vedem un perete metalic, care constringe. Dincolo de el exista altceva, care inchide altceva, un fel de tunel luminat care avanseaza spre public, cu efecte vizuale speciale. Utilizind constructii metalice, plastica scenografica denota precizie, jonglind cu balansul dintre inchis/constringere – deschis/eliberare. Atmosfera onirica e completata prin lumina alba, laptoasa, care vine de peste tot; prin plasmele cu transmisiunile in direct, care ne tin conectati la realitatile imediate.
Insotitorii lui Basilio constituie un mic cor, androgin, care indeplineste cam acelasi rol ca in tragediile antice. Coristii sint, ca infatisare, multiplicari ale regelui, il insotesc peste tot, ii sprijina actiunile, comenteaza evenimentele, se asigura ca predestinarea devine reala.
Cu Marian Ralea, distribuit in Segismundo, Mihai Maniutiu a lucrat frecvent, la Bucuresti, Sibiu, Tirgoviste, asa ca il putem numi unul dintre actorii sai fetis. Printul pe care il interpreteaza acum e un amestec de infantilitate si om matur, jucind detasarea exterioara pe un fond de introspectie a personajului care ii denota complexitatea. Ion Rizea face in Basilio o compozitie de calitate, jucata atent la detalii. La detalii e atenta, ca intotdeauna, Claudia Ieremia, convingatoare in Rosaura, intr-un tandem reusit ca tonalitate cu Marian Ralea-Segismundo. Momentele celor doi transmit o emotie speciala, unica in spectacol.
Desi e in versuri, Viata e vis nu suna deloc prafuit. Muzicalitatea ei e placuta auditiv, impune o cadenta, un tempo constant, cu care toate componentele teatrale trebuie sa tina hangul. Viata e vis e un spectacol construit impecabil, cu logica solida cu care ne-a obisnuit Mihai Maniutiu. Dar si cu frumusetea inventiei scenice adecvate unui text clasic, caruia regizorul ii reitereaza universalitatea.
Galerie foto
