– Fragment –
Devenisem, intr-adevar, detectiv particular, dar cazurile mele nu implicasera niciodata morti suspecte sau conspiratii internationale. In mare, domeniul meu era adulterul, toate jocurile nazdravane ale inimilor strengare, indiferent daca bateau in piept de femeie sau de barbat. Tocmai argumentul acesta i-l dadusem Olgutei, stiam prea multe despre defectele inimii ca sa ma ia ceva prin surprindere, citisem prea multe minciuni in ochii “inocenti” ai “victimelor” mele ca sa mai pot fi inselat. Dar ma inselam amarnic si cind mi-am dat seama de asta era deja prea tirziu. Ester imi luase viata in palme, se uitase la ea, intorcind-o de pe o parte pe alta, dupa care o mototolise asa cum mototolesti o foaie de hirtie cind realizezi ca ce-ai scris acolo nu are nimic de-a face cu ce voiai sa spui. (…)
Ester – Marea Doamna a Literelor bucurestene. Sau, dupa altii, Macelareasa din Victoriei. Editoare-sefa a faimoasei edituri Regal din capitala, idealul tuturor scriitorilor romani sa intre in gratiile “Reginei”, care sa-i publice, ridicindu-i pe culmile gloriei literare. (…)
Se spunea despre ea ba ca era fiica bastarda a regelui Ferdinand, facuta cu o evreica de moravuri usoare, ba ca era sora vitrega a Zarazei, fata unui diplomat argentinian care, la sfirsitul mandatului, se intorsese in tara lui, la fel de neinsurat precum venise. Cert e ca era bogata, frumoasa si nemiloasa, iar eu, nescriitorul, nevrednicul, nepricopsitul, ii cazusem cu tronc. Bazindu-ma doar pe sarmul meu nativ, pe prezenta mea imediat observabila, pe cunoasterea sufletului uman. (…)
O vazusem si la rindul meu (credeam ca) o citisem. Ca-i placeau aventura, neprevazutul, pericolul. Un pic din fiecare, nu mult, nu in cantitati letale. Spre deosebire de mine, ea mai fusese casatorita, o data cu un conte italian care murise la scurt timp dupa nunta, lasindu-i toata averea si un titlu nobiliar, a doua oara cu un scriitor faimos, facut de ea faimos, dupa care tot ea il distrusese, atunci cind aflase ca o insela. Eu fusesem cel de la care aflase. Ma tocmise, iar eu, constiincios, imi facusem treaba. Intotdeauna imi faceam treaba ca la carte. Mai existau si altii ca mine in Bucuresti. Aveam sarm, e-adevarat, dar nu ma puteam baza numai pe asta. Asa ca eram atent si la reputatie. Iar reputatia spunea ca nu ma dau batut prea usor. Ca, daca acceptam un caz, il duceam intotdeauna la bun sfirsit, in pofida amenintarilor sau intimidarilor de orice natura. Acum, fie vorba intre noi, nu fusesera prea multe. O data, cind anchetam viata de noapte a unui politician corupt si infidel, cineva slobozise citeva gloante inspre mine, iar intr-o alta seara, pe cind investigam disparitia unor bijuterii, m-am intors acasa si am gasit un sicriu nou-nout in fata usii. De el era prins un biletel pe care scria “Las-o balta sau te muti!” , dar eu n-o lasasem balta, gasisem bijuteriile, iar in sicriu se mutase pina la urma chiar hotul, desi nu din cauza mea. Cit despre sotul-scriitor al lui Ester, cind ma uit in urma si ma gindesc la el, ma apuca un sentiment de mila pentru sarmanul mizerabil. Da, era mizerabil – si nu pentru ca profitase de Ester ca sa-si vada romanul publicat. Ester nu publica pe nimeni daca nu credea in valoarea scriiturii respective. Problema era ca, pe linga cel scriitoricesc, Maximilian, caci asa il chema pe nefericit, fusese inzestrat cu un al doilea talent, la fel de uluitor si de incurabil, acela de a toca adevarate averi, de cele mai multe ori la jocuri de carti si pe dame, si, daca la mijloc ar fi fost numai banii sau peregrinarile lui erotice, poate razbunarea lui Ester n-ar fi fost atit de cruda, insa nefericitul facuse imprudenta sa vinda din bijuteriile neveste-sii, bijuterii vechi, cu valoare sentimentala, pe care Ester le mostenise de la mama si bunica ei. Misiunea mea fusese sa-l urmaresc si sa-i raportez pagubitei tot ce vedeam, tot ce puteam sa vad, caci n-aveam acces chiar peste tot unde mergea el. Nu mai intru acum in detalii. Indiferent cine i-ar fi fost tata, un lucru era clar cind venea vorba de Ester: putea sta la taclale cu ministrii cu aceeasi usurinta cu care vorbea cu banditii. Ce-i drept, uneori cele doua categorii se confunda. Asa ca, intr-o noapte, pe cind risipitorul ei sot se intorcea acasa de la o partida prelungita de poker, linga el a oprit o masina si un ins l-a invitat foarte politicos sa pofteasca inauntru. I-a spus ca-i trimis de doamna. Pe asta am auzit-o cu urechile mele, caci eram in spatele lui, la citiva metri distanta. Restul il stiu din ce-am citit in presa si din ce mi-a mai povestit un prieten din politie. L-au dus undeva pe linga padurea Baneasa, unde l-au dezbracat de haine si i-au taiat “bijuteriile”, ca sa vada cum e sa “dai din casa” (asta mi-a spus mai tirziu chiar Ester), dupa care l-au jupuit de viu, asa cum si el o “jupuise” de bani. Apoi, au legat o sfoara de doi copaci si l-au atirnat acolo. L-au gasit dimineata niste fete care mergeau sa vinda lapte in oras. Erau in stare de soc. Una cica n-a putut sa mai vorbeasca citeva luni bune dupa aceea si visa ca “jupuitul” se trezea din morti si-o ruga sa-i dea sa bea un pic de lapte. Presa a vuit ca de obicei, iar Ester a pozat in vaduva indurerata. Oficial s-a spus ca fusese aranjat la ordinele unor camatari evrei, un pretext numai bun pentru ca Sfarma-Piatra, Buna Vestire si alte foi care pretindeau a fi ziare sa urle impotriva “miseliei jidovesti”. Pret de citeva luni, cartile lui s-au vindut foarte bine si Ester a decis sa-i publice si ultimul roman, la care lucra de vreo doi ani. Era neterminat, dar a gasit ea pe cineva sa-l termine. Culmea, in carte era vorba chiar despre un cartofor inrait care sfirsea in mod tragic, desi nu jupuit de viu. Romanul s-a vindut ca piinea calda, iar Ester si-a recuperat banii pierduti de Maximilian si chiar o parte din bijuterii, pe care le-a gasit expuse in vitrinele unor case de amanet. Apoi, incet-incet, lumea a inceput sa uite, asa cum face lumea tot timpul. Pe mine insa Ester nu m-a uitat. Ba mai mult, mi-a propus sa devin detectivul ei particular. Adica sa renunt definitiv la alte contracte, pentru a fi la cheremul ei la orice ora din zi sau din noapte. Am acceptat. De fapt, aproape c-as fi fost dezamagit daca nu-mi propunea. Avea ceva fascinant in purtari, o senzualitate autoritara, o aroganta sexy, plus parfumul acela, un Jungle Gardenia de la Tuvache, cum aveam sa aflu mai tirziu, cind deja devenisem dependent de mirosul ei. Ma punea sa-i urmaresc noii sau mai vechii clienti sa vada ce fac, cu cine se intilnesc, care le sint simpatiile politice, obiceiurile, pe unde si cum le place sa se distreze, dar de regula ii urmaream concurenta, pe ceilalti editori adica, iar apoi ii raportam felurile in care puteau fi santajati. Uneori chiar eu eram unealta santajului. Intelegeti, nu? Aveam sarm si vremurile erau complicate. In felul acesta, a reusit sa le fure altor edituri citeva nume care-au ajuns importante si sa-si pastreze fideli clientii mai vechi. Intr-o zi, m-a intrebat daca-mi place sa citesc. I-am raspuns ca da. Daca imi place, atunci ce-am citit? I-am spus ca eram cu toate lecturile la zi, dar aveam si multe in spate. Nu era chiar adevarat, nu eram chiar la zi, dar eram pe-aproape. A vrut sa stie ce cred despre Cutare, Cutarescu si Cutarevici. I-am spus. A fost surprinsa de pertinenta observatiilor mele. “Ai putea fi critic literar, stii? “ “Nu ma intereseaza sa scriu”, i-am raspuns, ingimfat. “Dar iti plac scriitorii, nu? “ “Mie? N-as spune. Imi place sa-i citesc, nu sa-i cunosc ca oameni. Ceea ce nu-nseamna ca pentru tine n-am facut-o, atunci cind m-ai rugat. “ “Atunci, poate a venit vremea sa faci si niste munca de birou. Ce-ai zice sa citesti niste manuscrise? Si apoi sa-ti dai cu parerea. Strict pentru mine. Nu mai vorbesti cu nimeni despre asta. Condeierii sint din ce in ce mai multi si mai ahtiati sa-si vada operele publicate, iar eu mai am si alte lucruri de facut. De-acord? “ “De-acord. “ “Am luat-o ca pe-un joc, ca pe o relaxare. Dupa toate drumurile, alergaturile si urmaririle, credeam ca sa stai si sa citesti toata ziua avea sa-mi para cea mai odihnitoare indeletnicire. Dar ma inselam din nou. Acum trebuia sa citesc repede. O carte la doua zile. “Verdict?” “NU.” “Verdict?” “DA.” “Verdict?” “POATE.” “Nu POATE. Niciodata POATE. DA sau NU?” “NU, atunci.” “Asa te vreau.” Acum trebuia sa citesc tot ce-mi dadea ea. Multe carti erau proaste, si mai multe mediocre. Dar le citeam pe toate, aveam, cum spuneam, o reputatie de aparat. Si, chiar daca imi spusese ca tot ce trebuia sa fac era sa citesc, Ester nu s-a tinut de cuvint. Curind eram iar pe drumuri, insarcinat cu indeplinirea a tot felul de comisioane, misiuni si angajamente, doar ca acum, la intoarcere, ma astepta si-un teanc de manuscrise. Nu ma menaja citusi de putin. Daca ma prindea cumva dormind, rapus de oboseala, cu capul pe biroul la care ma instalase (nu aveam voie sa citesc decit la acel birou), Ester ma trezea in cele mai brutale moduri cu putinta. O data a aruncat o galeata cu apa peste mine, udind cu ocazia asta si vraful de hirtii umplute cu semne, alta data mi-a tipat in ureche un Trezeste-te! atit de miselesc, incit toata ziua dupa aceea m-am gindit daca nu s-ar fi cuvenit sa-mi dau demisia. Dar apoi tot ea (sau poate sora ei geamana?) se transforma intr-un izvor al tamaduirii, fiecare vorba si atingere intr-un pansament miraculos pus pe rana supurinda din dreptul sufletului care se inchidea instantaneu. La fel se purta si cu clientii vechi, intotdeauna atenta la nevoile lor, aproape mamoasa. “Iar il supara spatele pe X? Cheama-l pe doctorul Georgescu, e cel mai bun doctor de oase. “ “Y sta si mai mult se uita pe fereastra? Doar nu i-a secat imaginatia. Sa-l trimitem undeva citeva zile, poate e surmenat. Balcic sau Sinaia? Lacu Rosu? Asa a zis, ca i-ar placea la Lacu Rosu? Prea bine, daca asta ii este dorinta. “ “Z se simte singur de cind l-a parasit iubitul? Are nevoie de un altul. O sa-i trimitem pe cineva, sa-l mai scoata un pic din depresie. “ N-as putea spune cind mi-am dat seama ca m-am indragostit. Aveam impresia c-o iubisem dintotdeauna. Altfel cum i-as fi putut tolera toanele, mofturile, ciudateniile, intreaga butaforie de care se folosea in crearea atitor scene si scenete? Mai surprinzator mi s-a parut ca ea mi-a intors sentimentele. Da, eram sarmant, dar nu faceam parte din aceeasi liga. Si totusi, descoperisem ca ne placeau amindurora aceleasi lucruri. Aceleasi filme, aceleasi piese de teatru, carti si feluri de mincare. Acelasi dispret pentru politicieni si masinatiunile lor. Aceeasi pereche de ochi (mari, migdalati), sini (plini, frumos arcuiti) si picioare (fine, matasoase). O, da, Ester era o adevarata narcisista. Nimeni – nici chiar eu – n-ar fi putut-o iubi mai mult decit se iubea ea insasi. Era indragostita de propria persoana cu aceeasi intensitate si cu aceeasi pasiune pe care le intilnesti la obsedati si la fanatici. Prima data, am facut dragoste in apartamentul ei din blocul Simu, cel in care aveam sa locuiesc de unul singur o buna bucata de vreme. Apoi, in vila de la Mogosoaia. Iubea cam in acelasi stil in care mergea. Studiat. Voia sa se priveasca in oglinda, sa se admire, o voyeureuse fascinata de Doppelgänger-ul ei. Nu avea inhibitii, dar, cind venea vorba de placere, prefera sa primeasca decit sa ofere. Iar eu i-am dat-o pe toata. Inclusiv pe aceea de a ne casatori. Nu tineam mortis. O iubeam, intr-adevar, dar nu voiam sa creada ca umblu dupa averea ei. Mi-a spus sa nu-mi fac griji. “Ai putea avea orice barbat vrei, de ce tocmai eu? “ “Chiar nu-ntelegi?” , a fost rindul ei sa ma-ntrebe. “Pai, ce barbat ar mai avea curajul sa traiasca linga o femeie atit de puternica ca mine? “ Ester si Modestia n-aveau sa se cunoasca niciodata. Olguta n-a stat nici ea degeaba si s-a prezentat la mine c-un mosneag senil care sustinea sus si tare ca in tineretile lui se culcase cu Ester, care arata la fel ca acum, doar hainele ii erau diferite. “Uite, daca nu ma crezi”, imi spuse el si scoase o poza galbejita de pe vremea cind nici nu credeam ca se inventase fotografia, in care o femeie ce semana izbitor cu Ester si un barbat tinar, despre care mosneagul insista ca era el, pozau imbracati in haine groase, de munte. “Ea e, iti jur ca ea e”, tot insista el, “am fost logoditi, dar ea m-a parasit, a disparut in chiar ziua nuntii si de atunci n-am mai vazut-o. Am inteles ca acum e logodnica dumitale? O, tinere, n-ai s-o mai uiti pina la moarte! Are sa-ti caste-un hau in suflet si-apoi o viata intreaga ai sa incerci sa te intorci de unde ai cazut. Si n-ai sa reusesti. Asta-ti doresti? Uit-o acum, alung-o din inima ta sau ai sa mori de inima rea! “ Nu l-am bagat in seama. Batrinul delira. Ori pur si simplu era un fost actor, iesit acum la pensie. Unde-l gasise Olguta? Si cit il cautase? Daduse vreun anunt la ziar? N-am intrebat. Asta se-ntimpla fix in ‘33. Aveam douazeci si sase de ani pe-atunci, Ester treizeci. Da, recunosc, intotdeauna am avut o slabiciune pentru femeile mai coapte. Mai coapte, mai puternice, mai periculoase. Asa ca ne-am casatorit, o ceremonie discreta, urmata de un dineu restrins si de o luna de miere ca un vis mescalinic. In acelasi an in care Hitler venea, oficial, la putere. Idolul ei. O, ce-i mai placea! Dragoste la prima vedere a fost. “Omul care va salva Germania si intreaga Europa. Providentialul. Geniul din Braunau. “ Cind i-am spus ca nu-i impartasesc vederile, a crezut ca glumesc. Ca o tachinez. Culmea ca si eu am crezut acelasi lucru despre ea. Dar Ester vorbea serios. “Va aduce tuturor prosperitate, nu intelegi? Expansiunea Germaniei nu e decit o umbrela protectoare pentru toate natiunile Europei. Cu totii o sa traim mai bine cu Germania la cirma continentului. “ Ea insasi pe jumatate nemtoaica, il pusese pe austriac, poate pentru prima data in viata, mai presus de propria persoana. “Europa va fi a Germaniei sau nu va fi deloc”, proclama ea si erau destui care sa-i impartaseasca parerile, unii din interes, altii pentru ca erau fascinati de femeia plina de forta, senzualitate si mister ce rostea asemenea profetii sau pentru ca pur si simplu gindeau la fel.
Nu erau singurele ciudatenii ale lui Ester. O data sau uneori chiar de doua ori pe saptamina, in casa ei de la Mogosoaia, aveau loc asa-zisele “intruniri ale spiritelor”, la care participau nume mari ale boemei bucurestene, indeosebi scriitori, dar si artisti plastici, muzicieni, arhitecti etc. Se schimbau opinii, se facea politica, afaceri, se birfea si tara era pusa la cale. Dar nu pentru conversatie se intilneau acesti oameni acolo. La ora douasprezece noaptea, douazeci, treizeci de suflete se adunau intr-o camera special amenajata, unde se asezau la o masa rotunda, mare cit sa-i cuprinda pe toti. In dreptul fiecaruia, pe masa, se gaseau o luminare, o foaie de hirtie si un creion. Sufletele vii se asezau, solemn, pe scaune, se luau de mina, dupa care, prezidata de Ester, incepea ceremonia invocarii sufletelor moarte. Moarte, dar vorbarete. Ester avea o teorie, necontestata de nimeni, cum ca lumea de dincolo se infatisa aidoma cutiilor chinezesti si, ca atare, nu exista o singura lume a celor drepti, ci mai multe, fiecare continind-o pe cea dinaintea ei, si, cu cit sufletele murisera mai demult, cu atit le era mai greu sa comunice cu cei vii, ele aflindu-se, dupa caz, in cea de-a patra, cincea sau a o suta lume, in functie de citi ani trecusera de la disparitia lor. Nu exista o limita a lumilor de dincolo. Sufletul lui Shakespeare se afla intr-a trei sute douazecea lume, de unde “nu mai aude chemarile venite dinspre noi. Este naiv sa credem ca mai putem comunica cu el. Dar, doamnelor si domnilor”, continua ea, “Gib Mihaescu, Panait Istrati, Mateiu Caragiale, Anton Holban sint toti la dispozitia dumneavoastra, bucurosi sa va indrume in munca pe care o depuneti cu toata priceperea si intelepciunea de care se bucura cei ce au plecat din lumea noastra, cea ingusta. Macedonski si Cosbuc”, le spunea ea poetilor, “sint sigura ca va aud si ei, dar v-as propune sa-i lasam pentru anii care vor urma. Eminescu, in schimb, se afla in cea de-a patruzeci si saptea lume si curind ne va deveni inaccesibil. Sa mai profitam de prezenta lui acum, cit se mai poate. Valabil si pentru Creanga, domnilor prozatori”. Pentru a desfunda canalele de comunicare dintre cele doua lumi sau, mai bine zis, dintre lumea de aici si multele lumi de dincolo, Ester le servea musafirilor faimoasa ei infuzie de seminte de mac, ceaiul iluminarii, cum il numea ea, peste care adauga o masura de absint.
AUTORUL
FLORIN IRIMIA este asistent doctor la Facultatea de Litere a Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Colaboreaza cu cronici literare la reviste precum “Observator Cultural”, “Romania literara”, “Timpul” si “Suplimentul de cultura”. A mai publicat proza scurta in reviste si antologii, precum si romanul Defekt (2011).
CARTEA
Mircea Batranu, un scriitor ratat ce traieste intr-un Bucuresti apocaliptic, distrus de un Mare Cutremur si populat de fiinte monstruoase, este protagonistul acestui roman straniu, sumbru, al carui fantastic are in special rolul de a potenta evenimentele istorice descrise in carte. Intilnirea acestuia cu Edi Florian, un detectiv particular evreu din interbelic, care, printr-un neobisnuit concurs de imprejurari, este numit Presedinte al Consiliului de Ministri, prilejuieste intrarea in istoria cartii, dar si in istoria mare. Un roman inceput de un barbat, victima a pogromului din ianuarie 1941 din Bucuresti, continuat, dupa moartea lui, de Olguta, sotia sa, martora a pogromului din Iasi din vara aceluiasi an, si terminat de un narator fara nume care peste ani va trebui sa dea socoteala pentru scrierea lui in fata unui alt Tribunal al Poporului. O fereastra intunecata poate fi considerat totodata un avertisment, un strigat de disperare, o viziune sumbra asupra trecutului, prezentului si viitorului.
Galerie foto
