Ce stim sigur e ca locuieste intr-un “apartament” cu 49 de camere, prevazut cu doua lifturi – unul programat sa difuzeze muzica de Satie si sa se deplaseze cu viteza redusa, celalalt, ultrarapid, emite cintecele rapperului sufist Brutha Fez – si cu o colectie impresionanta de arta. Ca orice miliardar, traieste ca sa acumuleze (are un avion militar pe care nu-l poate pilota, dar e bucuros ca il are) si e plin de excentricitati.
O zi prost aleasa
Ultima are de-a face cu podoaba lui capilara. S-a trezit intr-o dimineata, de fapt in dimineata asta, cu care incepe romanul, si si-a spus: “Trebuie sa ne tundem”. Drept pentru care a solicitat o limuzina (prin care se vor perinda ulterior tot felul de personaje bizare, dar poate nici unul mai bizar decit el) care sa-l transporte fix in partea cealalta a orasului, unde mai exista frizeria la care se tundea cind era mic si la care obisnuia sa se tunda inclusiv tatal lui inainte ca el sa se nasca. Problema e ca si-a ales prost ziua. In oras e venit Presedintele (“presedintele cui?” , intreaba nedumerit Eric, neintelegind la ce se refera bodyguardul sau), demonstratiile anti-establishment se tin lant si oameni importanti urmeaza sa fie asasinati. Inclusiv pe numele sau exista o “amenintare credibila”, il informeaza acelasi bodyguard, dar lui Eric nu pare sa-i pese.
De fapt, pe masura ce dam paginile indreptindu-ne spre inevitabilul final, atit al romanului, cit si al calatoriei, ne dam seama ca lui Eric nu pare sa-i pese de nimic in adevaratul sens al cuvintului. Nici macar de el insusi. Pune intrebari si-si da cu parerea, o face pe interesantul, pe interesatul, vrea sa simta durere, placere, sa se simta puternic si in acelasi timp vulnerabil, e dispus sa piarda averi colosale mizind in continuare pe un yen aflat in cadere libera, se preface incintat cind cineva propune ca sobolanul sa devina moneda de schimb, entuziasmat la explozia unor bombe si la auzul mortii unor rivali sau colegi in ale bogatiei, dar de fapt nu (mai) simte nimic. Iar asta il scoate din minti. Singurul moment cind pare cu adevarat indurerat este la auzul mortii lui Brutha Fez, cintaretul sau preferat, a carui procesiune mortuara se perinda la un moment dat prin dreptul geamurilor antiglont ale limuzinei din ce in ce mai solicitate.
Exemplificarea perfecta a simulacrului baudrillardian
In rest, puterea actioneaza ca un anestezic general care nu-l face sa tresara nici cind omoara un om, daca din greseala sau voit nici nu mai are importanta. Fara sa fie un personaj convingator (actionind mai degraba pe post de sablon al capitalismului agresiv, lipsit de sentimente, dar minat mereu de dorinte), Eric e fara indoiala un personaj interesant. Acelasi lucru se poate spune si despre roman. Adeseori plictisitoare din punct de vedere al intrigii, cartea se salveaza prin stil, prin aceasta atmosfera halucinanta, suprarealista, care ne invaluie de la primele pagini. E ca si cum ne-am afla in visul cuiva, al unui sobolan sau al unui magnat, al unui asasin debusolat de viata sau al unui autist cu foarte multe convingeri sau, cel mai bine, al unui monstru psihopat care ii contine pe toti. Evident, DeLillo a fost intotdeauna un critic acerb (si exhaustiv) al sistemului, dar aici critica se face intr-un mod extrem de poetic, aproape suav. Eric, exemplificarea perfecta a simulacrului baudrillardian, pentru care lumea din interiorul limuzinei e mai reala decit realitatea insasi, iar banul – nu bancnota sau moneda, ci conceptul de ban – mai plin de semnificatii decit oamenii din carne si oase cu care interactioneaza, contine in interiorul sau aseptic, impenetrabil din exterior, si o creatura “murdara” care pare decisa sa preia controlul si astfel sa opereze o mare schimbare. Fara acest “omulet”, responsabil si de planul calatoriei de-a lungul orasului, Eric nu si-ar fi intilnit nemesis-ul din final si atunci intregul demers ar fi fost inutil. Asa insa, confruntarea finala dintre centru si margine, dintre putere si neputinta, poate incepe. Cine va invinge? Ramine sa cititi romanul si apoi sa vizionati filmul. In ordinea asta. Altfel nu veti intelege nimic.
Don DeLillo, Cosmopolis, traducere si note de Veronica D. Niculescu, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2012
Galerie foto
