Andre Bazin, un critic de film esential, este prezentat de Andrei Gorzo in contrast cu alte directii ale filmului postbelic (si ale criticii de film) si afirmat ca o baza indiscutabila pentru pornirea Noului Cinema Romanesc (prescurtat, NCR, denumire preferata “Noului Val”, probabil perceput ca prea arogant). Scurt: Bazin era un critic al montajului ca maniera fundamentala de mistificare, modificare a realitatii, contra scolii propagandistice (si imediat de entertainment) de construct ideologic prin imagine montata. Se situa pe pozitii adverse scolii brechtiene care avea sa gaseasca un elev stralucit tot in redactia “Cahiers du cinema” in mai tinarul Jean-Luc Godard.
Bazin a dorit reabilitarea cadrului lung, o forma sigura de contracarare a jocului necontrolat al imaginii si o forma sigura de autenticitate din punctul lui de vedere. Regizori precum Chantal Akerman sau John Cassavetes au continuat aventurile realiste in cinematografie. Gorzo scrie cu ironie indreptatita despre comparatiile facute, dupa primele filme ale lui Cristi Puiu, cu Dogma daneza – curent care a expus unele dintre credintele realiste, dar care a luat-o rapid in alte directii fara sa aduca noi contributii mostenirii lui Bazin.
Urmeaza un capitol in care Gorzo explica de fapt politica de film a lui Puiu, cu o traditie in spate, cu declaratii care il arata hotarit de fiecare data s-o rupa cu povestile, cu narativul, cu formele primitive de manipulare si sa insiste pe schemele complicate ale autenticului. Iar din Puiu se trag toti. Mungiu inainte de Puiu (Occident) era altfel, Muntean la fel. Influenta lui Puiu a fost clara si decisiva. Noii regizori romani au adoptat aceasta “filosofie” Puiu si au atacat in val si eficient cinefilii din toata lumea cu rezultatele pe care le stim. Citatele alese bine din interviurile ultimilor ani arata de altfel o foarte clara incadrare intr-o serie de reguli stilistice personale. Continuitati cu Pintilie sau Daneliuc exista, dar Puiu are ceva in plus: ai optat pentru postura de observator, ei bine, te tii de ea, cam asa traduce Gorzo imperativele lui Puiu.
Nimeni nu-l contrazice pina aici. Urmeaza insa citeva zeci de pagini in care dialogul cu criticul nu mai merge asa de lin. In primul rind, incepe razboiul cu toti cei care interpreteaza altfel decit in cheie realista aventura trupei Puiu & boys. Sa luam Marfa si banii. E adevarat ca Bogdan Ghiu exagera cind spunea la aparitia filmului ca victoria e mai ales literara, de limbaj. Gorzo sare in cealalta parte a barcii si spune ca marea victorie a tinut de faptul ca 10-15 minute nu s-a intimplat nimic. Dialogul era umplutura. Marea victorie era ca un regizor roman se abtinea sa faca marele compromis narativ, dupa criticul nostru. Nu pot decit sa adaug nuante multe. Drumul spre mare sau dinspre mare e incarcat din oficiu nu doar cu tropii unui road-movie obisnuit, ci are o matrice romaneasca aparte. Acolo se dezvolta “limbajul drumului lung”. Nu se intimpla nimic pentru ca nu trebuie, Puiu putea sa-l faca si mai auster. Putea sa-si lase eroii sa mearga la supermarketul din Bucuresti si doar sa-si cumpere marfa si sa-i puna sa vorbeasca la intoarcere despre adaos comercial, tot ar fi iesit ce trebuie. Fara droguri si interlopi. Parcurgerea unui drum e prin esenta narativa, condusul masinii e “narativ”, de aia ne si innebunim foarte multi dupa el – parbrizul (si oglinzile) sint si ele “ecrane”. De aia e important limbajul, pentru ca in acel caz devine un soi de kilometraj autentic al drumului initiatic. Dezbaterea importanta apare insa in jurul unor articole aparute pe site-ul CriticAtac. Gorzo impreuna cu regretatul Alex. Leo Serban initiasera atunci un dialog despre cum vede stinga ultimele evolutii cinematografice romanesti. Principala greseala a lui Gorzo sta in deja plicticoasa aroganta de anii ‘90 (ceva de genul: daca esti de stinga, esti automat dubios). Dincolo de asta, discutia isi are valabilitatea ei. Atunci cind se discuta despre filmul Morgen (regizat de Marian Crisan), mi se pare ca si Vladimir Bulat (cu un text interesant pe CriticAtac), si Gorzo inoata pe linga subiect. Bulat o face pentru ca idealizeaza de fapt o poveste mult mai simpla, deloc roz. Gorzo, pentru ca nu i-o spune direct, ci se cantoneaza in fraza lui Bulat in care acesta afirma decis ca nu-l intereseaza spalateii burghezi din Marti, dupa Craciun, ci oamenii autentici din Morgen.
Discutia asta dintre autorii CriticAtac, pe de o parte, si criticii Alex. Leo Serban si Andrei Gorzo, de cealalta, e de retinut pentru ca unii ca Florin Poenaru sau Bulat au curajul sa puna frust problema unui destinatar, a unei tematici. Criticii de film prefera sa se baricadeze in continuare in dimensiunea estetica a filmului. In fond, argumentul de forta al lui Gorzo este unul pe care l-am auzit in toate dezbaterile criticilor literari in ultimele doua decenii: exista ceva dincolo de estetic? Rezolvarea in literatura vine intotdeauna ipocrit. Mari critici precum Manolescu proclama suprematia esteticului, dar judeca implicit si etic. Ce nu sesizeaza ei si nici Gorzo e ca intrebarea lui Poenaru iese din dualitatea asta. Florin Poenaru incepe textul de la o observare ultrasubiectiva a publicului de la premiera Autobiografiei lui Nicolae Ceausescu, excelentul film al lui Ujica. Poenaru extrage risul din sala in anumite momente ca pe inca un semn al unui val autocolonizator inceput imediat dupa 1990 si continuat mult mai lin si mai fara hopuri decit ne-am astepta si de Pintilie, si de valul lui Puiu. Sensul dat de Poenaru risului la Autobiografie este cel al “risului emancipat”: ia uite cum ridem noi de acel trecut, ce departe sintem de el. Ridem ca niste vestici sau ne prefacem ca nu pricepem, iar asta ne face si mai emancipati.
Spune filmul ceva despre starea unei natiuni, popor, zona geo-lingvistica sau cum mai vreti sa-i spuneti? Putem citi – inspectind cadrele lungi ale filmului romanesc – in detaliile secundare o anumita teza puternica, o ideologie? Bineinteles ca putem. Noul film romanesc preia acelasi limbaj al cotidianului romanesc care-l uimea pe Ghiu si-l pune in rama estetica. Florin Poenaru o observa, criticii sar ca arsi in loc sa se bucure ca filmul romanesc mai iese putin dintr-o bula ermetica festivaliera si e chestionat sincer. Un citat dintr-un mare critic de film si sociolog, Siegfried Kracauer (Gorzo il citeaza sporadic si nerelevant, probabil si pentru ca nu i-ar fi convenit multe din tezele lui), care scria in cartea sa From Caligari to Hitler: “The films of a nation reflect its mentality in a more direct way than other artistic media”. De ce conteaza atit de mult filmele noului cinematograf romanesc, desi nu fac vinzari in salile de cinema? Ei bine, aici Kracauer da un raspuns determinant: “What counts is not so much the statistically measurable popularity of films as the popularity of their pictorial and narrative motifs”.
Dincolo de estetica, dincolo de decizia “cadrului lung” si de promovarea autenticitatii, Cristi Puiu sau Mungiu au avut flerul sa faca exact ce spune Kracauer. Sa foloseasca elemente extrem de populare, populiste chiar, pentru ca aceasta e adevarata forta. Vinzarile in sali sint un detaliu la nivelul la care joaca ei. Dincolo de estetica asadar, in detaliile “fotografiei” sta nemascat un spirit al timpului pe care il poti manipula intr-o directie sau alta.
Sa incheiem cu marea intrebare mereu exhibata de oricine vorbeste despre filmul romanesc. De ce nu privesc chiar eroii din clasa de mijloc filmele despre ei insisi? Pentru ca nu asigura evadare, nu sint totusi evazioniste decit intr-un mod subtil. Este si motivul pentru care si Florin Poenaru, si Gorzo, si subsemnatul continua totusi sa le astepte si sa le urmareasca atent.
Andrei Gorzo, Lucruri care nu pot fi spuse altfel, Editura Humanitas, 2012
Galerie foto
