Interviu  -  Elena Vladareanu  -  

– In spatele Parcului Titanii.

– Parcul Titan?

– Titanii. Ala mic, de linga Policlinica.

– Da, linga Policlinica Titan e un parc, undeva prin spate?

– Exact.

– Voi ce aveti, fetita sau baiat?

– Fetita.

– O dati la Scoala 195.

– Noi avem Scoala 200 linga noi. Dar de cind am citit textul cu Teodora si Scoala 195, am zis ca acolo o s-o dam si noi pe Eva.”

Nu e un inceput obisnuit pentru un interviu. Dar pentru ca imi plac atit de mult textele lui Petre Barbu, care, tocmai, sint simple, sincere si emotionante, mi-am spus: de ce nu? Hai sa las asa cum am inceput in realitate, fara pic de cosmetizare.

Cind l-am cunoscut pe Petre Barbu – prin 2006, in redactie la “Evenimentul zilei”, el lucra la “Capital” –, inca nu citisem nimic de el. Sigur, numele lui imi suna cunoscut, stiam ca scrie teatru, stiam ca are un roman publicat de Polirom, dar pur si simplu nu apucasem sa citesc nimic de el. Am inceput mult mai tirziu, cind nici eu nu mai eram la “Evz”, nici el la “Capital”. Daca spun acum de ce imi place atit de mult cum scrie, s-ar putea sa vi se para banal, daca nu chiar penibil. Ei bine, mie imi plac textele lui pentru umanitatea lor. Ma gindesc ca intr-o lume postapocaliptica, daca as ramine macar cu Pina la capatul liniei, tot as mai avea o speranta.

Nu ai simtit niciodata nevoia sa scrii despre actualitatea politica?

Ba da, ba da.

Ai si scris citeva, dar cu tilc.

Trebuie sa spun ca sint atent, imi pun problema sa scriu, dar sint doua lucruri care ma descurajeaza, care ma fac sa scriu asa cum scriu. Unu: sint foarte multi oameni care scriu despre USL si despre actualitate si, dupa parerea mea, scriu prost. Doi: eu nu sint in stare sa scriu bine si foarte bine despre actualitate. Adica inteleg ca un editorialist sa aiba temele facute, adica sa stie despre ce e vorba. Am senzatia, la toti comentatorii, ca sint niste tate care au iesit in fata blocului sau, la tara, pe ulita si trece Boc, trece Udrea, trece Ponta, iar ei se uita asa, lung, si incep: “‘ai, pute urma dupa tine! “. Se leaga la modul acesta superficial si tatesc. Sint atitea lucruri importante in societatea romaneasca, chestiuni care tin de strategie si de Uniunea Europeana, lucrurile care se intimpla acum in Europa. Eu nu cred ca sintem pregatiti sa abordam astfel de subiecte. Nu vreau sa trec pe un teren foarte tehnic, traim intr-o epoca de care eu ma bucur foarte mult. Internet,… nici nu visam la asa ceva inainte de ‘89, la aceasta explozie informationala, a stirilor. Ei bine, referitor la scrisul meu la ziar. Ziarele, care sint acum in mare criza si nu e vorba de criza financiara, ci de o criza de identitate, ce fac? Toarna in pagina ce vad ziaristii la televizor si pe bloguri, pe internet. Dar nu poti face un ziar stind toata ziua cu ochii in personajele din plasme sau citind doar ce se scrie pe bloguri. Informatia aceea livrata a doua zi consumatorului este deja perimata. Cred ca, daca vrem sa mai avem ziare, trebuie regindita pozitionarea, identitatea lor. Cum te situezi fata de televiziune si de internet, care sint niste medii foarte rapide. De aceea nu a fost o chestie programatica cu scrisul meu. Eu cred ca trebuie sa-i vinzi si altceva consumatorului, de exemplu, emotia, pe care nu o gasesti in televiziune, nici in scrisul pe internet. In 3.000 de semne, eu vreau sa scriu lucruri emotionante. Am ambitia, ca orice autor, ca textul acela sa fie memorabil… E o aiureala ce-am spus.

Citind periodic aceste texte ale tale – imi este greu sa le spun editoriale, chiar daca apareau, cel putin in editia online, in spatiul dedicat editorialelor –, aveam senzatia ca ele construiesc ceva. Pina la urma au construit o carte, volumul Pina la capatul liniei fiind alcatuit din astfel de bucati. Cum ai facut aceasta trecere, de la literatura din ziar la literatura din carte?

Am mai spus ca aceasta carte este o carte nedorita in viata mea. Am simtit-o altfel fata de cartile pe care le-am publicat pina acum. Cind a aparut, nu am avut acea stare de febrilitate, sa vad cronicile, cine, ce scrie, asa cum s-a intimplat cu alte volume, o chestie fireasca pina la urma pentru un scriitor, care vrea sa vada reactiile publicului. Iarasi, vorbesc fara nici o urma de superioritate sau aroganta: m-a interesat mai putin reactia celor care au scris in presa, m-am bucurat mai mult ca am putut sa dau aceasta carte rudelor, prietenilor, matusilor, am asteptat sa ma bucur pentru reactia lor.

Legat si de ce spuneai putin mai devreme, cu texte emotionante. Venind incoace, ca sa te intilnesc pentru acest interviu, ma gindeam ca personajele masculine din textele tale nu sint deloc macho, sint tot timpul rascolite de emotie, naratorul are mai tot timpul “noduri in git”. Nu ai aceasta fantezie masculino-literara, de a scrie cu singe?

Mi-au mai spus asta niste femei din viata mea. Nu m-am gindit, nu m-am gindit la asta. Am incercat in anumite piese de teatru sa fac un personaj asa, mai……

…mai agresiv, sa spunem.

Da, mai agresiv. Dar nu este o tema a mea, urgenta. Urgenta mea este sa scriu o poveste de dragoste.

Da, stiu. Ce-i cu aceasta poveste de dragoste? Ca sint si povesti de dragoste in textele tale.

Da, poate nereusite, ca nici eu, nici cititorii nu le recunoastem.

De ce aceasta fantezie a povestii de dragoste?

Ma gindesc asa, ca la un proiect.

In ce zona sa fie? Tristan si Isolda?

In zona… ruseasca. Nu stiu, trebuie sa ma mai gindesc, nu vreau sa alunec in caterinca sau in altceva.

De acord. As vrea sa mai raminem insa putin in aceasta zona a literaturii. Spuneai mai devreme ca te-ai bucurat ca ai putut da aceasta carte rudelor, prietenilor. Pina la urma este o carte si despre ei toti. Unde incepe si unde se termina literatura?

Nu stiu sa raspund convingator la aceasta intrebare. Este foarte posibil ca ceea ce am scris sa fi provenit dintr-un enorm regret, al pierderii. Si asta imi dovedeste mie ca sint inca imatur, ca nu mi-am ars adolescenta sau tineretea. Eu am trait asa, cu sentimentul nemuririi alor mei, ca familia mea este nemuritoare. Nu am fost pregatit pentru pierderea lor si, mai ales, pentru felul in care au disparut, cu brutalitate. Ca sa-ti raspund la intrebare: nici nu mi-am pus problema aceasta, a granitelor. Am scris din aceasta durere, din faptul ca nu sint pregatit. Cind esti tinar, putin iti pasa de cei din jurul tau, e firesc, e acel egoism de a-ti trai viata. Am scris si dintr-un sentiment de vinovatie ca nu am fost mai bun. Ca sa fiu mai direct, cancerul mi-a distrus familia in ultimii zece ani si mi-a intors viata pe dos. Eu nu pot face distinctia intre creator, artist si om. Daca familia mea a avut nevoie de mine, am lasat la o parte scrisul. Nu fac parte dintre artistii care spun: stiti, eu am de facut o opera. Nu spun ca ar fi orgoliu. Mi-e greu sa fac aceasta distinctie. E adevarat, am obsesiile mele sau repetitiile mele, dar e de ajuns sa am o singura obsesie cu care sa forez cit mai adinc.

Cind a inceput povestea asta cu literatura in viata ta?

In mod asa, aplicat, in anii de facultate, inainte de ‘89. Nu mi-am propus sa ajung scriitor nici acum. Trebuie sa cistigi o leafa scriind si cred ca nu pot face altceva decit sa scriu. Dar nu imi permit sa visez la a sta toata ziua si a scrie. Stiu si ca, pragmatic vorbind, in lumea in care traim nu se poate face acest lucru. Si mi-am asumat asta. Dar in anii de facultate, la Galati, la Facultatea de Mecanica, atunci am simtit ca pot sa scriu. Si am ramas cu acest gind, de a scrie.

Si tu, asemenea altor scriitori care au debutat la sfirsitul anilor ‘80 – inceputul anilor ‘90, ai facut o facultate tehnica, nu Filologia. De ce asa?

Raspunsul ar fi foarte scurt: asa erau vremurile. Si nu am nici o frustrare in aceasta privinta. Fireste ca m-ar fi ajutat Facultatea de Filologie, mult. Eu am debutat in anii ‘90 in volum. In anii ‘80 cochetam cu povestiri, nuvele. Era un lucru bun atunci, erau taberele de creatie studenteasca. Am reusit sa ajung aproape in fiecare vara in aceste tabere de creatie. Atunci am cunoscut colegi de generatie, Simona Popescu, Sanda Cordos, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Cristian Popescu, Daniel Banulescu. Ei toti erau filologi, mai putin Daniel Banulescu, care e inginer. Ma intilneam cu ei si ma gindeam. Eram foarte curios, eram ca un burete, sa aflu ce carti citesc, care este discursul lor despre carti, despre creatia lor, cum scriu si ce scriu. Pentru mine era fascinant si ma bucur ca am trait astfel de momente, cum a fost intilnirea cu ei. Eu veneam ca inginerul, scirta-scirta pe hirtie, dar asa mai “furam” ceva, o carte, un text. Nu in sensul ca ii trageam de mina, ci ca ii auzeam vorbind. Bine, eram complexat de discursul lor.

Esti in generatia ‘90?

Iarasi, nu vreau sa fac mofturi, lucrurile astea precum generatia sint chestii care tin de critici, de comentatori. Pina la urma conteaza ce texte ramin, ce carti ramin.

Ce ai facut inainte de a face presa? Ai fost la “Capital” inca de la infiintare, apoi la “Forbes” Romania.

Eu am intrat in presa in ‘90, la revista “Flacara”. Atunci aveam o pozitie nu prea confortabila. Eram inginer la Curtea de Arges, la Fabrica de aspiratoare si risnite de cafea, in ‘88, ajunsesem acolo prin repartitie guvernamentala. Asa se practica atunci, mai scriam la “Viata studenteasca”, articolase naive despre cum isi petrec vacanta studentii, tot niste ebose ale textelor de astazi din “Adevarul”. Eram colaborator, dar impreuna cu doi-trei amici aveam aspiratia asta de a intra in presa; eram foarte naiv pentru ca intrarea in presa presupunea sa fii membru de partid, sa ai dosar bun, sa fi facut “Stefan Gheorghiu”, era un mecanism foarte greu pe care noi nu il cunosteam atunci. Dar eram incintati ca ne-a aparut un text in “Viata studenteasca” sau in “Amfiteatru”. Bineinteles ca multi muncitori din sectie ma intrebau: “Dom’ inginer, ce faceti? Nu va insurati? Va gasim o fata la noi, in Curtea de Arges, una cu zestre, cu pasuni, finete”. Era o gindire matura a unor oameni asezati la casa lor, cu familie. Eu eram artist, inginer. Un esec, o caricatura. Pina la urma, ca noi toti, am avut norocul sa intru in libertate asa, bezmetic, si, fara sa imi spun “Da, eu trebuie sa traiesc din scris”, m-am angajat in presa.

Multi care la caderea comunismului aveau in jur de 30 de ani au ales sa plece. De ce ai ramas?

Ca sa fiu sincer, nu am avut curaj, mi-a fost teama. Sint un produs al unui sistem in care curajul a fost estompat, dar nu vreau sa dau vina pe sistem, e vorba pina la urma de educatie, de teama. Lucrul acesta s-a vazut in vara lui ‘90, cind am avut ocazia sa ajung in America, cu o bursa de o luna. Si atunci am fost socat si speriat, nu de America sau de rafturile pline din supermarket, pe care nu le vazusem decit in filme pina atunci, in Kramer contra Kramer. Un baiat crescut in spatele unui complex alimentar care a vazut toate rindurile si toata agitatia si toate sacrificiile parintilor pentru asigurarea hranei a fost luat si dus in fata unui supermarket. Eu nu am putut sa rezist acestui soc. Lucrul acesta m-a speriat, ca nu sint pregatit pentru a pleca de aici, si nici nu am curaj.

Spuneai undeva ca nici nu ai mai plecat din tara pina in urma cu foarte putin timp, cind ai fost la Roma. E adevarat sau era doar o metafora, ca te-ai oprit la granita?

De cind am avut socul american – bine, ca altfel mi-a placut, ce sa spun?! –, eu am refuzat sa mai ies in lume. Lucrul acesta e de condamnat. Ziaristul prin definitie trebuie sa strabata lumea. Eu i-am lasat pe altii. Am refuzat invitatii. Pina la urma, anul trecut am fost invitat de o universitate intr-o actiune a ICR, a fost un workshop pe textele noastre, ale mele si ale Doinei Rusti. Pai, puteam eu sa refuz ICR-ul sau pe oamenii aia? O fata isi facuse si o teza de doctorat pe o traducere la Blazare. Atunci am zis bine, ma duc, nu era vorba de bani sau altceva. Si m-am dus. La Roma, am sosit cu o zi mai devreme. Am avut astfel ocazia sa merg o zi intreaga prin Roma, singur. A fost o senzatie extraordinara, spre deosebire de cea americana. Senzatia ca eram numai eu. Nu am mai avut nici un gind la ceilalti, sa platesc facturi, aceste urgente cotidiene, aceste ginduri cu care te trezesti dimineata, ca trebuie sa faci aia, sa faci aia, sa faci aia. Atunci m-am gindit numai la mine. Am mers o zi intreaga pe jos si m-am gindit numai la mine. Numai si numai la mine. Nu am cazut intr-o stare de extaz, “Oai, ce vad aici!”. Pur si simplu am uitat de cei din jurul meu.

Ai scapat si de anxietate?

Nu am facut aceasta evaluare. In schimb, am stat acolo patru sau cinci zile si in ultimele doua zile, cind ma trezeam dimineata, aveam ceva in suflet. Ma trezeam cu un regret. Era regretul ca ma intorc.

Galerie foto