Vinilul, spun specialistii si pretentiosii, ar pastra o plaja de frecvente mai bogata, indeosebi in zona mediana, ceea ce aduce spor de caldura si substanta continutului. Nu insist, nu sint specialist. Totusi, ascultind cam toate formatele de sunet, am ajuns la concluzia ca, oricit ar putea reda un mediu sau altul, daca mesaj nu este, degeaba! Or, la capitolul acesta…
La capitolul feeling, obligatoriu in blues, Shemekia Copeland este inzestrata cu asupra de masura. Poate sa cinte si printr-o teava de pusca, sigur va transmite un sentiment puternic de… Hai ca jonglez cu redundantele! Evident, o teava de pusca genereaza senzatia de putere, de forta implacabila, de minie naprasnica, de amenintare, de frica, de curaj si asa mai departe. Cit voi trai, n-o sa uit patosul stirnit in fiinta mea de adolescent de pistolul automat, calibrul 7,25, cu seria KP3575, pe care l-am primit in custodie si l-am ingrijit timp de aproape doi ani, cit am executat serviciul militar. Am tras cu arma, am desfacut-o, am sters-o, am uns-o, am asamblat-o cu ochii inchisi, am dormit cu ea la piept in aplicatia de vara din padurea Babadagului, cind m-au pus de paza la masina de bruiaj, fiindca refuzasem sa servesc patria la grupa de bucatarie, unde eram destinat ca racan fara acces la postul de transmisiune.
Dar de ce vorbesc eu despre armata? Simplu: fiindca bluesul cintat de Shemekia m-a trimis intr-o alta lume, una diferita de ce traiesc in prezent (si Dumnezeu mi-e martor, nu traiesc un vis!) si fara sa pot evita ce patimesc. Iar muzica asta nu are nici o mila cu mine: ma munceste de parca as fi un reporter de stiri uitat in priza directa, ma ademeneste ca o frumusete dintr-o boata portuara, ma fericeste ca o sticla de whiskey, umpluta intr-o distilerie clandestina dintre colinele statului Kentucky, sau ca o preumblare printre dealurile de la Carcea… Si imi da de gindit, fiindca piesele alese de Shemekia (cu producatorul si chitaristul Oliver Wood) nu sint simple jelanii de circiuma, ci texte mai profunde, centrate pe teme vesnic actuale: violenta impotriva femeilor, demagogia politicienilor, extinsa si la nivelul activistilor religiosi (sau contrareligiosi, ca aceeasi mentalitate au), depresiunea ce loveste muncitorii simpli, care au nutrit speranta unui trai inlesnit dupa munca de-o viata. Totul cintat cu pasiune, forta si talent natural. Exact ceea ce cumuleaza Shemekia.
Discul 33 1/3, editat la Telarc, in 2012, are citiva invitati de marca, intre care Buddy Guy, chitara, si Jon Liebman, muzicuta. Unitar si divers, totodata, LP-ul arata o Shemekia la maturitate deplina, ea avind chiar virsta inscrisa drept titlu. Daca ar fi sa pun personalitatea artistei in descendenta cuiva din blues, as ezita intre Etta James si Koko Taylor. Shemekia se considera mai mult urmasa celei de-a doua, careia ii si dedica albumul. E dreptul ei, si nu-i gresit. Insa e limpede ca apa fluviului Mississippi ca Shemekia are propriul timbru, care nu-i ceva lipit numai de voce. N-o sa disec despre ce-i vorba, intelegeti domniile voastre, ca de-aia ascultati blues!
N-am reusit inca sa cumpar varianta pe vinil a discului. La ce instrument functional de ascultat ebonite am (Tesla NC430), parca nici n-as indrazni. Dar merita incercarea. Din respect.