Mi s-a parut ca am ajuns in pragul unui abandon total, ca nu mai am forta de reactie si nici resurse de impotrivire la ce se intimpla in jur. Am simtit ca peste mine s-a asternut pur si simplu un fel de seninatate timpa, careia mi-a fost frica sa-i zic senilitate. Sau indiferenta. Sau nesimtire. Asa ca, mai ales dupa ce ma dadeam cu parfumul Zen (Shiseido) pe dupa urechi, imi placea sa spun ca iac-asa-s si eu, netulburata, ca apa plata Bucovina din reclama.
Nu zic ca, pina la un punct, n-ar fi fost buna linistirea asta. Dar dincolo de punctul cu pricina ce se intimpla? Azi-vara mi-a fost mai clar ca oricind ca nu se poate trai multa vreme paroxistic, la turatie maxima, cu nervii incordati ca un arc. Dar la inceputul toamnei mi-a fost la fel de clar ca nu se poate trai multa vreme nici cu motoarele stinse, cu nervii flescaiti.
Cind sa zic ca eu, una, m-am destins definitiv, iata ca doua mici intimplari m-au anuntat ca mai aveam ceva resurse de enervare si protest. Deci ca mai zvicneste ceva in mine. Prima isprava mi-a reactivat instinctul de conservare, despre care credeam ca-i si el praf, dupa cum imi pun zilnic singura streangul cu mare seninatate cind iau traficul de masini in piept prin locuri nemarcate sau cind ma avint pe acoperis, sa pun niste tigle la loc. Secventa nr.1 s-a intimplat la Chisinau, in septembrie, cind era sa fiu spulberata pe zebra de un gipan turbat. Am sarit cit colo, in ultima secunda, ca o gazela batrina, cu inima cit un puric si cu nervii vilvoi. Nu mai conteaza ce-am zis cu sete, cind, peste nici un minut, cit mi-am tras rasuflarea, un bemveu mai ca nu m-a luat pe capota, pe aceleasi dungi albe din buricul orasului. Am simtit ca explodez. Si iar nu mai conteaza ce-am proferat. Nu m-am linistit decit atunci cind prietenii moldoveni mi-au explicat senin ca asta e regula: sa dea pietonii prioritate, fiindca nici o masina n-o sa opreasca vreodata la zebra.
A doua intimplare care m-a scos din minti si m-a aruncat pe pereti s-a petrecut acum vreo 10 zile la Timisoara, pe o terasa, unde o veche prietena, vrind sa-mi arate pe laptop niste poze, m-a felicitat in treacat pentru ca mi-am infrint in fine prejudecatile si mi-am facut cont pe Facebook inca din decembrie. Am crezut ca nu aud bine, ca-i un banc prost. Am zis ca n-am fata de asa ceva, ca si-a batut cineva joc de mine. Intr-o secunda mi-a aratat cum zimbeam lataret din pagina, citi prieteni si cite like-uri aveam, dar mai ales cite chestii postasem. Am simtit ca mi se intuneca mintile. Drept pentru care anunt pe aceasta cale intreg mapamondul ca nu eu mi-am deschis contul pe Facebook, ca nu eu am postat ce se vede acolo si ca am reclamat deja toata povestea unde trebuie. Stiu ca paranoia nu-i buna, dar nici sa ma trezesc ca vorbeste cineva in numele meu nu-mi convine deloc.
Dar ce cauta nervii astia in rubrica-jubiloteca? I-am strecurat aici pentru ca au fost si ei buni la ceva: m-au bucurat. Asa, enervata, am simtit brusc ca inca sint vie, pe faza si ca, la o adica, ma mai pot avinta intr-o batalie, fie ea mica sau mare.