– Fragment –
In orice furtuna se ascunde un diavol. Intr-una trecatoare, de vara, dar si in cele care se lasa greu pe pamint, zile de-a rindul. El se ascunde de Dumnezeu. Cu cit e mai infricosat, cu atit mai aprig rascoleste aerul si tarina. Dar nici asta nu-l prea ajuta. Apoi, cind furtuna chelalaie afara, pe cimpii, oamenii stiu ca Dumnezeu l-a gasit pe diavol.
Daca are noroc, reuseste sa fuga. Iese din uragan, vintul se potoleste si norii se topesc, ca si cum n-ar fi fost niciodata acolo. Dar inca e prea devreme sa rasufli usurat, prea grabnica e nevoia haituitului sa-si gaseasca un nou ascunzis. Il va cauta in blana unei pisici sau in coroana deasa a unui fag. Cei care se incumeta sa iasa din casa in asemenea zile isi string cit pot de bine hainele pe trup, sa nu se furiseze diavolul in ele.
In iulie 1924, tata s-a ivit dintr-o asemenea furtuna si niciodata nu i-a contrazis pe cei care credeau ca incheiase o intelegere cu diavolul. Nici cind s-a insurat cu mama, nici cind ea m-a facut pe mine si nici cind el a pierdut iarasi totul.
Atunci, pe cind frontul de nori din vest, aflat inca de cealalta parte a granitei cu Ungaria, inainta amenintator, pindarul sari in sus. Tunetul il trezise, cerul parea uns cu pacura. Marian si-a cautat grabit goarna, vrind sa dea de veste satului, dar rachiul ii secase gura. A mai luat o inghititura zdravana si acum strigarea lui s-a auzit pe ulitele pustii, incremenite in soare.
Intre timp, la mare departare, fulgerele au lovit pamintul si ploaia a inceput sa cada in trimbe late. Marian si-a infipt goarna sub brat, si-a pus incaltarile de lemn si apoi a alergat la casa paznicului cetatii. Asa i se zicea, chiar daca nu exista nicaieri vreuna, dar poate ca taranii socoteau satul intreg o cetate. Un sat razletit si atit de vulnerabil, incit era o prada usoara nu numai pentru vreme, ci si pentru toti cei care isi faceau drum pe acolo: armate intregi si vagabonzi singuratici, habsburgi si unguri, paminteni si, uneori, nepaminteni.
Strubert, paznicul cetatii, aflase deja; suferea de aceeasi patima ca si pindarul, iar pe el il desteptase nevasta, zgiltiindu-l. L-a carat apoi pina la fereastra si el a inceput sa injure si a dat s-o loveasca fiindca ii luase prea mult sa-l trezeasca. A insfacat cheia de la turnul bisericii, s-a repezit afara si i-a strigat pindarului, de care mai-mai sa se ciocneasca: “Sa sune alarma! “. Nici nu banuia ca in ziua aceea va fi nevoie sa traga de doua ori clopotul cel mare si greu.
Fusese turnat la Timisoara, la staruintele lui Frederick Obertin, inca din 1773, la un an dupa ce satul aparuse asa, din nimic, si oamenii il adusesera incoace pe un car cu boi. Apoi fusese tras cu mare cazna sus, in clopotnita, si prins linga clopotul cel mic si cel mijlociu. El era cel mai important. El rasuna mereu la incendii sau la alte primejdii. El, al carui dangat se impinzea peste cimpie ca sa anunte ceasul de tihna al amiezii si care, in amurg, incheia sunetul celorlalte doua, aducind oamenii acasa de pe cimp. Trei batai, pentru Tatal, Fiul si Sfintul Duh. Tot el se auzea primul cind era dus un mort la groapa.
Primul mort nu se lasase mult asteptat. Argatul Roland Manoeuvre avea de lustruit clopotul, cu putin inainte de inaugurare; s-a incurcat in fringhii si s-a rostogolit in gol. A cazut direct la picioarele lui Frederick Obertin si ale celorlalti oaspeti. Poate ca fusese rachiul, poate altceva, de neexplicat. Oricum, asta a fost inceputul unui lung sir de accidente, omoruri si sinucideri care aveau sa bintuie satul. Era in intregime pamintul lui Dumnezeu, dar oamenii il puneau la socoteala si pe celalalt.
Cind paznicul cetatii si-a scuipat in palme si a apucat fringhia, taranii de pe cimp, multi chiar la patru-cinci kilometri departare, zarisera deja furtuna. Unii se indreptasera de spate, tinindu-se de sale, fiindca observasera ca se schimbase lumina. O ultima licarire slaba, inainte ca soarele sa dispara. Si o prima pala usoara de vint, care anunta ce avea sa urmeze. Sfirsitul lui iulie era vreme de recolta. Pe cimp erau snopi de griu peste tot si, in multe locuri, fin uscat. Dar nu era nimic de facut, aveau sa vada mai tirziu ce se mai putea salva. Oamenii si-au pus uneltele si proviziile in carute si au pornit.
Nezarit de nimeni, Jakob a aparut pe drumul ingust, cu pietris, care trecea pe linga sat, la oarecare distanta, si lega Timisoara de granita ungureasca. Fusese o zi fierbinte, dintr-alea in care ti se lipeau straiele pe trup si praful iti intra in ochi si in nas. Si Jakob vazuse ca pamintul era muiat intr-o lumina galbena, intensa, care si-a pierdut repede stralucirea, pina ce s-a facut cenusie. S-a oprit, a ridicat capul, si-a impins caciula unsuroasa spre ceafa si s-a uitat la cer. A tras adinc aer in piept – mirosea a ploaie.
Norii erau deja la mai putin de un kilometru, vintul se intetea si scutura cu putere cei citiva duzi si plopi care tiveau drumul. Sus, deasupra lui, se invirteau stoluri intregi de ciori, galagioase si nelinistite, care apoi au luat-o spre oras. Aveau sa se lase pe terenurile pustii ale fabricilor, in curti, pe malul Canalului Bega si sa-si caute adapost acolo.
Jakob ii vedea in departare pe ultimii tarani disparind printre case. Si-a scos incaltarile, le-a innodat sireturile si le-a aruncat pe umar. Nu mai era vreme de pierdut, furtuna ajunsese acolo, orizontul se ingustase la numai citeva sute de metri. A intrat in cimp si a inceput sa alerge.
Stia ca nu era bine, chiar daca Dumnezeu stergea pacatele oamenilor loviti de trasnet. Asta era credinta romanilor, iar el traise de-ajuns printre ei ca sa-si inchipuie ca se putea sa fie si asa. Cind a ajuns la jumatatea drumului pina la primele gospodarii, ploua deja tare, iar vintul i se impotrivea, ca si cum ar fi vrut sa-l tina in loc. Dar vintul avea ghinion, Jakob nu se lasa scos din ritm decit pentru cel mult citeva clipe.
Totusi, uneori, rafalele il plesneau peste fata cu atita salbaticie, incit inainta trei-patru pasi si dadea inapoi tot atitia. Era un barbat inalt, cu parul zburlit, cu care natura se juca – sau or fi fost diavolii, care voiau sa-l ridice si sa dea cu el de pamint, miniosi ca Dumnezeu ii vineaza pe ei, si nu pe oameni.
Furtuna n-a putut sa-i fure decit caciula. A fost rostogolita peste cimp, fluturata in aer si apoi a ramas agatata intr-un maracinis. Haina, in buzunarul careia se afla bucata de ziar ce il adusese incoace, se umfla si ea ca o pinza de corabie si il tragea inapoi. Dar Jakob era vinjos, asta n-avea cum sa fie o piedica. Se afla la numai citiva pasi de un grajd si ceva a zburat chiar pe linga el – o bucata dintr-un horn sau dintr-un jgheab. A deschis anevoie o usa ingusta, din dosul grajdului, s-a strecurat inauntru, s-a lasat sa cada in fin.
Animalele n-au protestat. Jakob se simtea bine acolo, aproape de trupurile calde, tresarinde de vite si cai. Mirosul de balega si fin, de murdarie si de piei de animale il linistise dintotdeauna. Sa traiasca in ritmul animalelor, sa le stearga de apa, sa le tesale si sa le acopere, sa le unga copitele si sa se dea mai aproape de ele toamna, cind se facea mai rece. Jakob s-a tirit cu bagare de seama pina la una dintre vacile culcate. A mingiiat-o, ca s-o linisteasca, i-a apucat o tita si a inceput sa soarba cu lacomie. Vaca nu s-a impotrivit, pentru ea nu era decit un altfel de vitel.
S-a intins, a inchis ochii, dar, dupa scurt timp, i-a deschis din nou. A scormonit infrigurat prin buzunare, cautind ceasul de aur, si, cind l-a simtit in mina in sfirsit, a suris multumit. Apoi a adormit invaluit de rapaitul ploii, de zgomotele tunetelor si ale vintului. Intre timp se intunecase, prin rosturi si crapaturi fulgerele luminau barbatul adormit si animalele care stateau de veghe.
Peste nici un sfert de ora, alt barbat, cu o pusca in mina, a deschis brusc poarta mare din fata si, la lumina fulgerelor, a incercat sa-l dibuiasca pe strain. Cind l-a descoperit, s-a indreptat spre el si l-a lovit cu patul pustii in burta; Jakob a sarit in sus, trupul lui aducea cu un tanc.
“Am crezut ca-i un hot de cai. Unii isi zic ca au mai multe sanse pe o vreme ca asta. Dar n-am mai pomenit hot de cai care sa se puna pe dormit. Sinteti svab sau roman?” , a intrebat omul.
“Svab”, a raspuns Jakob.
Alex Neper s-a intors pe calciie si s-a dus inapoi in casa. Jakob credea deja ca-l uitase sau ca nu-i mai pasa de el si chibzuia daca sa riste si sa mai ramina – fiindca furtuna nu se terminase nici pe departe –, cind a auzit un glas din celalalt capat al curtii:
“Veniti incoace! Avem mamaliga”. Jakob a alergat prin ploaie cu pasi mari, pina la casa.
Stateau fata in fata in lumina palida din bucatarie; Neper i-a intins o farfurie cu mamaliga si niste cirnati. Jakob minca de-a-n picioarelea, infundindu-si gura. Neper l-a lasat in pace, dar il urmarea cu mare atentie. De-ar fi fost nevoit sa se bata, n-ar fi avut nici o sansa in fata strainului, care avea cel mult douazeci si sase sau douazeci si sapte de ani, era mai lat in umeri decit el, avea un nas proeminent si o ceafa vinjoasa. Cind ti se proptea asta in fata, sigur era in stare sa capete ce voia. Ca sa fie mai sigur, Neper trase mai aproape pusca pusa pe masa din bucatarie.
“V-am vazut venind peste cimp”, a spus Neper. Jakob a inghitit ultimele imbucaturi, s-a facut ca nu vede paharul pus de gazda, a luat sticla de rachiu, a dus-o la gura si aproape a golit-o. Abia apoi s-a uitat in jur; era o casa dintre cele mai acatarii, dar neingrijita si in dezordine.
“Unde ma aflu?”
“La farmacist.”
“Nu asta vreau sa stiu – in ce sat?”
Abia atunci si-a dat seama Neper de glasul strainului: era profund, patrunzator si hotarit.
“In Triebswetter. Dupa cum se vede, vremea asta tulbure se potriveste de minune cu numele satului nostru.”
“Triebswetter? Inseamna ca am ajuns la tinta”, a zis Jakob, punindu-si iar mamaliga in farfurie, dintr-o oala.
* * *
Furtuna tinea deja de mai multe ceasuri. Tot nu se saturase – ea sau creaturile care salasluiau in ea. Existau oameni care ziceau ca ajunsesera destul de aproape cit sa vada creaturile ascunse acolo, hidoase si respingatoare sau ispititoare, dar nu mai putin primejdioase.
Daca disparea careva, din cind in cind, sau nu se mai intorcea din vreo calatorie, lumea zicea: “L-a luat furtuna”. Citeodata aparea iar, umflat si vinat, adus la mal de apa riului. Sau raminea disparut, poate pentru totdeauna. Ca s-ar fi dus cumva dupa alt barbat sau alta femeie ori ca ii era mai draga moartea decit o viata dusa in strimtoarea satului – asa ceva nu era ingaduit nici macar sa gindesti. Nu se pomenea nici sa inseli si nici sa hotarasti ce vrei, asa, de unul singur; de netagaduit erau doar Dumnezeu sau diavolii si soarta cu care te loveau.
AUTORUL
CATALIN DORIAN FLORESCU (n. 1967, Timisoara) a parasit Romania in 1982 si s-a stabilit la Zurich, unde a studiat psihologia. A lucrat sase ani ca psihoterapeut in domeniul reabilitarii persoanelor toxicodependente. A publicat romanele: Wunderzeit (2001, distins cu premiile Cartea de Limba Germana a anului din partea Fundatiei Elvetiene Schiller, “Un an platit de viata” din partea orasului Zurich si Premiul Chamisso al Academiei din Bayern pe anul 2002; trad. rom. Vremea minunilor, Polirom, 2005), Der kurze Weg nach Hause (2002, Premiul Anna Seghers pe 2003; trad. rom. Drumul scurt spre casa, Polirom, 2006), Der blinde Masseur (2006; trad. rom. Maseurul orb, Polirom, 2007) si Zaira (2008; trad. rom. Zaira, Polirom, 2010, 2012). Catalin Dorian Florescu semneaza, de asemenea, eseuri, povestiri si articole in diferite publicatii elvetiene si austriece. Romanele sale au fost sau urmeaza sa fie traduse in franceza, spaniola, italiana, olandeza, slovena, lituaniana, ceha, suedeza si macedoneana.
In spatiul de limba germana, Jacob se hotaraste sa iubeasca s-a vindut in peste 50.000 de exemplare, primind Premiul Cartea Anului 2011 in Elvetia. Romanul urmeaza sa fie publicat in Franta, la Editions du Seuil.
Mai multe despre autor gasiti la www.florescu.ch.
CARTEA
O carte despre viata si suferinta, unde istoria europeana si povestile personale se contopesc intr-o mare epopee. In Banat, un amestec de neamuri format din romani, nemti, francezi, sirbi, unguri traiesc impreuna de secole. Aici s-a inventat sistemul binelui facut din iubire: “Inca nimeni nu refuzase vreodata sa dea ajutor si nu se impotrivise vreodata acelui lucru care definea viata de aici: indatorirea binelui facut din iubire. Asta era datoria fata de ceilalti. Datoria ii tinea pe toti impreuna”.
Asadar, si Jacob iubeste – insa si pentru ca asa ii sta in fire. El isi iubeste marunta viata, mizera si dura; invata sa-si iubeasca tatal, care insa il tradeaza mereu; le iubeste pe Katica, sirboaica, si pe Ramina, tiganca cea grasa, insa una este ucisa si cealalta deportata. Povestea lui Jacob este o poveste despre duritate, saracie, brutalitate, o poveste emotionanta si palpitanta in care iubirea devine o arta a supravietuirii.
Galerie foto
