Locatia: un desert american, Sonora sau Mojave sau poate chiar altul, casa pe care o are Elster aici, muzeul in care este “expusa” instalatia. Pretextul: realizarea unui documentar a la Aleksandr Sokurov in care Elster sa vorbeasca despre razboiul din Irak in calitatea sa de fost angajat al Pentagonului. Sa spuna ce vrea el, fara intrebari, fara taieturi, “fara concluzii prestabilite”, nouazeci de minute de filmare needitata.
Intriga: Elster initial refuza, apoi lasa sa se-nteleaga ca ar accepta. Finley a mai facut un film despre Jerry Lewis. Acum, crede el, comicului i se va substitui meditativul. Elster este un filosof, ultimul filosof american. Sau poate nu. Poate e pur si simplu un om inteligent care a fost dezamagit. Un marginal caruia i s-a dat sentimentul ca ar putea fi important. Cineva care n-ar fi avut ce cauta printre militari, dar tocmai acolo s-a dus sa-si consume batrinetile. Iar acum regreta. “Viata adevarata”, spune el, “nu poate fi redusa la cuvinte rostite sau scrise, de nimeni, niciodata. Viata adevarata se petrece atunci cind sintem singuri, gindind, simtind, pierduti in amintire, constienti de noi insine ca intr-un vis, acele momente submicroscopice”. Se gindeste la cele doua foste sotii ale sale (nebune), se gindeste la oamenii din guvern (smintiti). Spune “…ceilalti oameni sint un conflict”, un fel de parafraza dupa Sartre, “L’enfer, c’est les autres”, ceea ce nu inseamna ca-i lipseste originalitatea. Spune “perceptia umana este o saga a realitatii create”. I se da pe tacute dreptate. Desi a urit de mic violenta, voia si inca mai vrea un razboi impotriva teroristilor. “Nu-i putem lasa pe altii sa modeleze lumea noastra. Vechi traditii despotice, deja moarte, e tot ce au ei. “ Dar sa fie un razboi haiku. Un razboi in trei rinduri, “un set de idei in legatura cu niste chestii trecatoare”. Pentru ca in razboi lucrurile sint prin excelenta trecatoare. Acum sint, in secunda urmatoare pot disparea. Rolul lui acesta fusese. Sa vina cu idei, sa ofere cuvinte si sensuri. “Cuvinte pe care ei nu le foloseau, cai noi de a gindi si vedea”, desi, tot el, intr-o lucrare mai veche, cu titlul Renditions (cedari, capitulari, transformari, traduceri), spunea ca “nu erau necesare cuvintele pentru a avea o experienta de viata adevarata”.
Finley a citit eseul si i-a placut. I-au placut fraza de inceput, “o guvernare este o organizatie criminala”, si mai toate argumentele de dupa. De fapt, eseul a fost cel care l-a stirnit. Polisemia cuvintului rendition. Magistralul excurs al profesorului. Au trecut citiva ani de atunci. Batrinul crede ca ce vorbesti in somn valoreaza mai mult decit o mie de scrisori personale. Este de-acord cu Pierre Teilhard de Chardin, ca “sfera gindirii umane colective (…) se apropie de termenul final, de ultima sclipire”. Altfel spus, ca a venit timpul “sa tragem obloanele”. Prin tot ce face, fiinta umana isi pregateste mormintul. Sau, daca nu, pune la cale o transformare radicala a mintii si sufletului. Una din doua. Cale de mijloc nu mai exista. Unde scrie ca “trebuie sa fim oameni pentru totdeauna”? Poate tinjim sa fim pietre. Apoi, intr-a douasprezecea zi de convietuire in casuta din desert, cei doi barbati primesc vizita neasteptata a unei femei, fiica profesorului, “silfida” amintita mai sus. Palida si slaba, cu o fata blinda, Jessie face munca voluntara in Upper East Side, unde locuieste cu mama ei, o rusoaica cu care Elster vorbeste in ruseste. Batrinul sustine ca fiica lui aude cuvintele din interior. Ca atunci cind era mica “obisnuia sa-si miste buzele usor, repetind pentru ea insasi ce spuneam eu sau ce spunea maica-sa”. Intocmai ca autorul acestei recenzii.
Fara sa-si dea seama, Finley se indragosteste de ea. Apoi, “silfida” dispare. Brusc, fara nici un avertisment, dispare. Si odata cu ea, si toata predispozitia filosofica a sarmanului ei tata, transformat peste noapte intr-un barbat firav si distrus. Gindul nu-i mai ascutit decit lama cutitului, ideea nu e mai puternica decit durerea. “M-am gindit la remarcile lui despre materie si fiinta, la (…) transcendenta, paroxism, sfirsitul constiintei umane. Acum parea sa fie atita ecou mort. Punctul omega. La un milion de ani distanta. (…) Toate marile teme ale omului, sorbite acum ca intr-o pilnie a durerii locale… “ Filmul nu se va mai face. Sensul lui disparuse. Nimeni nu mai avea chef. Se va scrie in schimb cartea. Cartea care n-are nevoie de doi pentru a deveni carte. Cartea care reuseste intotdeauna sa spuna mai mult decit filmul. Aproape intotdeauna. “Omul este un suflet in suferinta”, concluzioneaza naratorul. Un suflet in suferinta mereu in cautarea unui partener de suferinta. Iar Jessie si-l va gasi. Cine este el ramine sa descoperiti singuri.
Scris impecabil, ca si Cosmopolis, Punctul Omega e la fel de straniu si implauzibil ca si precedenta traducere, un roman “hipnagogic” conceput parca in momentele acelea dinainte de caderea in vis, dar poate mai coplesitor, mai frumos si mai fin decit cel in care traieste si moare Eric Michael Packer. Iti vine sa-l citesti cu incetinitorul, din nou si din nou, o fraza la fiecare cinci minute, echivalentul experientei de a viziona Psycho in ralanti, timp de 24 de ore incontinuu. Atitea lucruri frumoase se deruleaza prea repede, incit avem nevoie de timp ca sa ne pierdem interesul fata de ele.
Don DeLillo, Punctul Omega, traducere din limba engleza de Veronica D. Niculescu, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2012.
Galerie foto
