Asa ma sfatuia Sanziana Pop sa fac, la inceputurile mele publicistice, incurajindu-ma cu exemplul propriu – anume, ca dinsa copiase povestiri intregi din Hemingway, pina si-a conturat stilul inimitabil din Serenada la trompeta. (N-am ascultat-o!)
La fel procedeaza si chitaristii importanti, fie de aiurea, fie de la noi. Nu cred sa existe vreunul, cit de cit virtuoz, in orice parte a lumii, care sa aiba pretentia ca face muzica rock si sa nu poata reproduce fidel macar 10 piese semnate, lansate, inregistrate de Jimi Hendrix, “cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor”, cum ii place lui Radu Lupascu sa spuna. Sint destui care stiu toate piesele lui Hendrix; sint si unii care stiu doar piesele lui Jimi si nu-i deranjeaza sa fie socotiti sosiile lui, asa cum altii n-au greturi socotindu-se reincarnari ale lui Elvis. E, totusi, dincolo de orice dubiu: Hendrix a fixat o data pentru totdeauna standardul chitaristic la un nivel foarte inalt, peste care greu poate cineva sa treaca. Sau deloc. Si a facut asta la vremea cind asemenea performanta parea naturala si accesibila oricui, intr-un fel de joaca inconstienta si cu aerul ca nu-l intereseaza ce iese din stradania sa, el urmarind, in fapt, alta tinta muzicala. Si de-atunci (sint peste patru decenii), toti chitaristii nesemnificativi ai lumii privesc (ma rog, asculta) inregistrarile lui Jimi cu furia neputincioasa a celui sarac la suflet sau cu bunavointa scrisnita a celui aparent comprehensibil, toti decretind ca asa ceva e dumnezeiesc sau diabolic, dar sigur nepamintesc. Drept care, ei nu pot cinta de-astea. Le fura.
Chitaristii normali n-au inhibitii la muzica lui Hendrix. Cu ea absolva ucenicia, se perfectioneaza la maturitate si ne rasfata after hours. Citiva dintre romani, incitati si motivati de neobositul Radu Lupascu, editeaza clasicul Tribute to JH (vol. 2), la 70 de ani de la nastere. Invitat sa scriu o prezentare, am ezitat, crezind ca dupa niste decenii si destule texte Jimi n-are sa-mi “spuna” ceva nou. Dar cum sa ma dau deoparte tocmai eu, care l-am asemuit cindva, deloc exagerat, pe Hendrix cu Beethoven?! Si-am trimis in boxe stream-urile pieselor finisate. Nu le mai pot opri, intr-atit imi plac!
Iata bijuteria lui Decebal Badila, o Little Wing absolut incredibila; iata-i pe Old News cum scot din Stone Free o versiune pop-rock, a la Tina Turner; iata Monsters of Folk interpretind Voodoo Child in registru ludic, de country-blues ca-n zona Bayou-Delta Mississippi; iata-l pe Joe Rusi articulind o versiune aerisita de Wind Cries Mary; iata-l pe Florin Ochescu mixind Up from the Skies ca-n Curtea Veche nr. 43; auziti-i pe Ride On Band cum trag ca la carte un Freedom in forta; tot in forta ard aceeasi piesa Burning Table; nu-l pierdeti pe Tavi Iepan cu exigentul Happy Birthdays; minunati-va de Barock – Rock Me Baby; nu va temeti de George Baicea si furtuna declansata cu 3rd Stone from the Sun; nu va mirati de participarea scriitorului Gabriel Petric, este un bun chitarist; admirati, fiindca va stiu sentimentali, elevata Thanks, Jimi, pe care Florin Stefan i-o dedica idolului; nu treceti peste Rares Totu, chiar daca, in Panic Depression fiind el, nu sparge chitara; si fiti atenti la versiunea Voodoo Child a lui Nutu Olteanu. Sint convins ca insusi Jimi ar fi ciulit urechile, gelos…