Partenerul roman al nemtilor a fost compania Adei Solomon, HiFilm Production. Nu e greu, stiind ca s-a filmat aici, sa recunosti Romania pe ecran. Casa matusii Polly, cu gardul ei alb-murdar pe care golanul Tom nu vrea sa il vopseasca, se afla pe la Breaza, iar Mississippi e chiar Dunarea. S-a mai filmat si in studiourile Castel Film de linga Bucuresti. Daca America si Romania comunica fara probleme, lucrul cu care te obisnuiesti mai greu – daca esti copil – e limba germana altoita pe o poveste suta la suta americana, dar, odata ce reusesti sa intri in conventie, e posibil sa si ramii pe acolo.
Doua nazbitii si o fapta buna
Filmul regizoarei Hermine Huntgeburth e destinat copiilor, dar poate functiona si ca madlena pentru parintii acestora, crescuti cu westernurile nemtesti cu sau fara Pierre Brice (“Szia Winnetou!”). Aventurile lui Tom Sawyer a devenit de la publicarea ei in 1876 o carte atit de cunoscuta, incit pina si japonezii au facut un serial de animatie dupa ea. Aflata la a nu stiu cita adaptare, Hermine Huntgeburth opteaza pentru o preluare fidela a povestii, intr-o atmosfera de basm. Imaginea e galben pirguita si de fiecare data scenograful adauga in cadru ba o floare galbena, ba una rosie ori un alt detaliu de culoare care sa mearga bine cu aceasta imagine galbuie.
Filmul arata bine. Cei doi mici actori care ii interpreteaza pe Tom Sawyer si Huckleberry Finn (Louis Hofmann si Leon Seidel) sint si ei unul blond, celalalt roscat – si simpatici. Fetele cu care flirteaza Tom la scoala sint brunete si cam plicticoase. Nu-i de mirare ca Tom se plictiseste repede si tot la Huck alearga. Tendinta de a face din Tom un mic Don Juan care se plictiseste odata ce victima zace inerta in plasa e amuzanta, dar poate nu la fel de amuzanta e tentativa de a face din Becky Thatcher, noua colega a lui Tom venita de la oras, o feminista in devenire. E de ajuns ca Tom sa faca doua nazbitii si o fapta buna ca Becky sa se transforme intr-o gisculita si sa nu stie ce sa mai inventeze ca sa ramina singura cu el.
Lucrul cu care te poti obisnui mai greu e Benno Furmann pe post de Indiana Joe. Daca nu mai tii minte povestea, singurul indiciu ca acest barbat cu ochi albastri si figura de neamt tipic ar fi indian (ma rog, pe jumatate indian) e doar pana din cap. Dar si acest lucru poate fi trecut cu vederea de spectatorii de talie mica, dupa cum tot pe ei nu i-ar putea deranja neaparat faptul ca prea apare Indiana Joe pe oriunde se duce Tom.
Copiii de azi pot privi acest film ca pe o ciudatenie simpatica
Pe mine nu m-a plictisit filmul, poate si pentru ca atunci cind l-am vazut afara era soare si frumos, iar vizionarea de presa a avut loc in Sala “Elvira Popescu” de la Institutul Francez, care, asa renovata cum e, arata (in bine!) ca o sura. Eram deci, cumva, in atmosfera filmului. E evident ca nu ai cum adapta cinematografic romanul fara a pastra povestea in coordonatele si in epoca ei. Daca ai incerca sa o aduci la zi, sa o muti intr-un context mai apropiat noua, ar deveni altceva. Copiii de azi, crescuti cu wii si telefoane mobile, pot privi acest film ca pe o ciudatenie simpatica (desi cam lenta), mai ales ca nu foloseste efecte speciale si nu e nici macar in 3D. Aceste lucruri ar putea fi in ultima instanta niste atuuri – ar spune un matur. Nu va asteptati la vreun mare film, ci la o adaptare cuminte si agreabila. De ce a fost nevoie de inca una, intrebati-o pe regizoare.
Tom Sawyer. Regia: Hermine Huntgeburth. Cu: Louis Hofmann, Leon Seidel, Heike Makatsch, Benno Furmann