– Fragmente –
Maia se trezea noapte de noapte in balconul camerei din caminul Universal, stind turceste pe cimentul rece. N-ar fi putut spune cum ajungea acolo: probabil, dupa ce adormea profund, se dadea jos din pat, tragea draperiile grele de culoarea mustarului, pline de praf si pete vechi, deschidea cele doua usi cu geamuri inalte si iesea pe terasa de la etajul trei, unde nu era liniste decit vreo doua ore pe noapte. Pina spre trei dimineata se auzeau muzici si voci, tipete intretaiate, grohaituri de pofta si mugete de multumire. Asa trebuie sa fi fost pe arca, isi zicea Maia, in somnul ei somnambulic din care nu se trezea, ca sa intre infrigurata, dar odihnita, pina nu se facea liniste. Auzea – sau visa ca aude – fiecare zgomot, fiecare vorba spusa in curtea interioara a caminului studentesc, iar a treia ureche, cea care stringea toate soaptele-urletele-zgomotele, o simtea deschizindu-i-se deodata, ca intr-un desen animat, pe la mijlocul gitului. Mai tirziu, dupa inchiderea Universalului, cind fu obligata sa descrie amanuntit transele ei nocturne, Maia reproduse, la cererea unei psiholoage care incerca sa-i puna un diagnostic, ceea ce ar fi trebuit sa intre prin pilnia pulsatila deschisa in dreptul gitului ei:
savinanorolanoibaispuneiunaccidentcutotiicepulameaulzsurvaivpinalagargantu
aaccidentginaaadouasuteeusintmamasisotiegeorgicapulameatoarnatustiicum
valuzarulbagafirutrocbadenslipitoaresimocosmabaicretinilorhaiteroggeorgicalu
ngifrumoscintababoulepulameacenaclurupelvinatabazilnegruzibaascriedespre
moartecunoastemfoartebineaceastaproblemasaseducalagargantuaacunuzima
decarenuestedeacordlaziuastabilitamaideparteoteribilalinistetimofeisaianubati
mofeimaeliberezsivinoginaaaviatavesnicaesteorealitatepulameasavinaprininver
sasaraminabadacavinenecesartotuleconstiintasascrieeacuminutaeiotimpita
scriecucuruleiuniversal.
N-avea cum sa stie ce vedea in tot acest timp. Isi tinea ochii deschisi pina cind incepeau sa lacrimeze de la fumul de tigara ce se ridica incolacindu-se in curtea interioara a caminului Universal si se aduna deasupra lui, intr-un nor perfect circular care putea fi vazut pina la Cocor. Atunci cind reusea sa inchida ochii, Maia vedea miile de tigari care ardeau simultan in toate camerele din Universal si care se stingeau odata cu trecerea noptii – ca in jocul electric pe care il juca in copilarie: puneai electrodul pe o capsa metalica sub care se afla o intrebare, iar daca partenerul ghicea raspunsul, punind un alt electrod pe capsa potrivita, se aprindea o luminita. De recunoscut nu recunostea decit tigarile pe care le fumase si ea cindva: Vikend, Point, Carpati fara filtru, Cismigiu lung sau Golful acru, Monte Carlo, mai tirziu Pall Mall sau Chesterfield. Cu timpul, veghind la etajul trei al Universalului, Maia incepu sa recunoasca amestecuri indefinite, ierburi noi si aromate, ceva care-o lipea, desteptindu-i toate simturile, de cimentul inghetat. Era ca pe vremuri, in sala de operatii unde lucrase, cind, prea aproape de anestezist, aspira gazul ce scapa pe linga masca: nici prea mult, ca sa nu incurce instrumentele, nici prea putin, ca sa suporte pina la capat suvoaiele de singe, scrisnetele burghiului in os, suruburile infiletate pina-n prasele, oroarea. Gazul euforizant o anestezia, pe ea mai intii, iar eleganta cu care-i spusese odata un chirurg vestit ca isi face meseria era datorata, fara indoiala, lentorii provocate de halotan.
Exista vreun moment in care nu era nici o tigara aprinsa in Universal? – o intreba psiholoaga, pe un ton ironic. Nu, nu exista, chiar si la primele ore ale diminetii, cind vacarmul se potolea si deasupra patrulaterului negru al curtii interioare se putea vedea, citeva minute, cerul, in Universal incepeau sa-si aprinda primele tigari portaresele care schimbau tura. Uneori, prima tigara o aprindea chiar Maia cind, trezindu-se brusc, se intorcea rebegita de pe balcon, punind capat, cu o cafea fierbinte, fiarta pe resou, si o tigara, veghii ei automate.
Gustul tigarii de dimineata nu l-ar fi putut inlocui cu nimic altceva. Momentul precis in care se aseza la masa prinsa in perete care se prelungea cu un rastel de bagaje din cealalta viata a Hotelului Universal era si cel in care tragea primul fum: o explozie multicolora in spatele glotei, care se insuruba deschizind canale si luminisuri spre ochi, nas si creier. Apoi acea zecime de secunda in care epiglota zvicnea scurt, amenintind sa astupe traheea. De asta si cafeaua fierbinte era deja pe masa, insa era pacat sa strici gustul-mirosul-viziunea care-ti pipaia interiorul gitului iritat noaptea trecuta de vacarmul din Universal. Primul fum ce-ar fi putut, dimineata de dimineata, sa o sufoce ii aducea in cap – si apoi in tot corpul, care se subtiase in lipsa mormanelor de prajituri ardelenesti – o liniste ce era mai importanta ca fericirea.
In diminetile acelea, asupra carora nu avea nici un fel de control, pentru ca nu stia mare lucru despre felul in care-si petrecea noptile, Maia a inceput sa scrie. La inceput a transcris, intr-un carnetel cu spirala si cu pagini de diferite culori, scrisorile pe care le primise Rada de la Capsa in vremea vestitelor lui calatorii, taxiduri cel mai adesea lipsite de urmari practice. Erau, de fapt, niste foi aproape mincate de vreme, rinduri intregi erau invizibile sau dispareau daca le riciia cu unghia. Nu se vedeau nici datele la care fusesera scrise si, de aceea, atunci cind incerca sa le transcrie, Maia avea grija sa pastreze ordinea initiala. In ce scop le transcria n-a putut spune atunci cind i-au fost luate toate caietele si dosarele adunate pe polita si sub pat, poate pentru ca in multe dintre scrisori se amestecau caractere chirilice si litere latine si altfel n-ar fi putut fi citite. Cu timpul, pauzele de transcriere, notate de Maia prin linii lungi orizontale, au inceput sa fie la fel de dese ca scrisul. In diminetile in care se intorcea de pe balconul ingust ce dadea in curtea rectangulara, Maia rasfoia distrata cele douazeci de scrisori, le punea teanc in stinga biroului si incepea sa scrie, ca in transa, in carnetul multicolor cu spirala, asa incit atunci cind, la inchiderea caminului Universal, au incercat sa separe scrisorile lui Capsa catre Rada de scrisul copilaresc al Maiei, lucrul s-a dovedit imposibil.
Muraki mi, zicea Vasile Capsa intr-o scrisoare transcrisa, sa bagi de sama cind o sa vina Tinu de la Brasov, sa mergeti amindoi, daca vrea si el _____ ca sa nu spuna iar vorbe fara el. Eu nu dorm noaptea si mi-e urit ca atunci _____ sa crezi ca o sa stiu. La Constantinopole a venit primavara, vintul bate iar dinspre mare si _____ a adus ciinii pe care i-au dus cu vaporul mare cind a inceput zapada sa se topeasca la chei. N-au ajuns cu totii la mal, multi s-au inecat in mare sau au fost sfirtecati sub corabie. Dar cei _____ la mal sint inraiti de frig si trebuie sa te grijesti seara sa nu te inhate. O sa fii bucuroasa sa afli, in schimb, ca toate pisicile o duc bine si pe linga Turn, si in bazar. Poate numai _____ mari si grasane si cer mincare in toate limbile pamintului. Mie mi-au cerut pe ruseste _____ cum stii tu mai bine.
Nu uita de Tinu, nimeni _____
Prietenul tau, V
***
La fel ca in copilarie, Aliona se simtea invizibila. Cind nu chicoteau la trecerea ei pe coridoare (isi pastrase coafura teutona si ii placea la nebunie un parfum de trandafiri adus de Vasile din Bulgaria), colocatarii din Universal n-o vedeau. Iar Vasile, dupa citeva saptamini de surescitare, incepuse sa plece din ce in ce mai des cu afaceri. Cind se intorcea, dormea sau picta peretii cu tot felul de figuri fara ochi si gura. Intr-o dupa-amiaza, ramasa din nou singura, Aliona auzi o bataie scurta in usa. Sari din pat pina in mijlocul camerei, apoi incepu sa tremure din toate incheieturile. Statea nemiscata, crezind ca i se pare. Pe vremuri, la Malureni, daca se incorda mai tare, vedea cine e dincolo de usa, mai intii o parte, apoi cealalta, chipul, miinile. Spunea intotdeauna cine era afara. Acum se incorda zadarnic, caci corpul ei, rasfatat cu ciocolata, jofre si cataifuri, nu o mai asculta. Se zburli cit putu, dar degeaba. Cine putea fi? Vasile era plecat de o saptamina, prietenii lui stiau unde sa-l caute, chiria o platisera pe jumatate de an, la telefon nu avea cine s-o cheme. Se auzi din nou un ciocanit scurt si clar. Aliona intreba cu un glas palatal: Cine e? si auzi cu stupoare raspunzindu-i-se: Diana. Care Diana? se intreba Aliona cu voce tare si in aceeasi fractiune de secunda o vazu: Diana, fata subtire cu ochii verzi care reusea, ca un fachir, sa nu manince nimic zile intregi. Statea intr-o camera plina cu carti, unde nu primea pe oricine. Erau multi cei care o invidiau, fiindca luase intotdeauna, fara vreun efort vizibil, bursele pentru care candidase si cutreierase astfel intreaga lume in cei trei ani de cind era studenta la Limbi Straine. Cind ii deschise, Aliona vazu in treacat o umbra filfiind scurt pe umarul ei drept. De cine se ascundea? Din acea dupa-amiaza si pina in noaptea in care Aliona disparu pentru totdeauna din Hotelul Universal, cele doua au fost aproape nedespartite. Si tot de atunci Aliona a inceput sa fie cautata mai intii de studentele din camin, apoi de foarte multa lume din afara. La inceput nu lua bani, apoi ceda insistentelor lui Vasile, care intelesese imediat ca descoperise gaina cu oua de aur. Nu mai pleca asa de des, planuia sa se inscrie si el la Drept, desi avea peste 35 de ani si multa treaba. Aliona isi primea clientii pina la doua dupa-amiaza, apoi dormea dusa mai multe ceasuri, timp in care Vasile avea grija sa n-o trezeasca nimeni. Nu se mai chemau – cu urlete cit trei etaje duble – oamenii la receptie, nu se mai ridea pe coridoare, nu se mai auzea nici o muzica. Dupa-amiaza veneau clientele cele mai bune din oras, unele carora Aliona le citea in carti chiar si cite o ora. Singura persoana care putea ramine in imensul hangar de pe coltul de rasarit al falsului bezesten din Gabroveni in timp ce Aliona citea era Diana. Ce vorbisera cele doua fete in ziua aceea in care Aliona – singura acasa – ii deschisese usa si-o poftise sa intre ca pe-o veche prietena? Vasile nu putu afla niciodata prea clar, fiindca Aliona isi amintea doar ca Diana venise sa-i ceara citeva lingurite de zahar, intrase si apoi bausera o cafea cu coniac. Cum ajunsese Aliona sa-i arate cartile de tarot si mai ales cartea hartanita pe care i-o daduse Vasile la prima lor intilnire? Habar n-avea. O rugase fata cu ochii verzi? Sau chiar ea, care nu avusese vreodata prieteni, se grabise s-o momeasca pe vizitatoare? Nici asta nu mai stia. Ce-si aducea aminte, in schimb, era faptul ca Diana a deschis cartea – pe care Aliona o pastrase doar ca pe-un talisman, fara sa priceapa vreo iota din ea – si a inceput sa citeasca in romaneste, cu voce tare: CARTEA OCULTISMULUI sau CYPRIANUS, cuprinzind arta secreta a talmacirilor, a prezicerilor, a vrajitoriei impreuna cu descrierea adevarata a calatoriei in Blocksberg si pe culmile Troll-ului, in care se arata amanuntit cum Botil din Lindenberg a fost calauzit de forte nevazute in noaptea joii verzi in Blocksberg, ce a aflat si ce a vazut el acolo.
De unde avea Vasile cartea? – intrebase Diana. De la Fondul Secret al Bibliotecii Universitare, aia arsa la revolutie, se trezi Aliona repetind ce auzise nu demult, intr-o seara, la Cafeneaua Veche, unde Vasile se intilnise cu mai multi amici. Nimeni n-a putut explica vreodata pina la capat cum ajunsese in acea perioada Aliona cea mai cautata ghicitoare din oras. Avea o lista de asteptare de trei luni. La inceput, intindea doar cartile de tarot, intotdeauna in forma de cruce, apoi, ajutata de Diana, incepuse sa deschida vechea carte pe care-o acoperise cu hirtie groasa, de impachetat, de frica sa n-o recunoasca cineva. Aliona arata cu degetul, Diana citea, calcula si traducea, iar Vasile lua banii. O data sau de doua ori o obligase pe Aliona sa mearga acasa la seful unui prieten. Luase doar cartile de tarot si hotarise sa nu mai repete experienta. Se umplusera oricum de bani, Vasile isi pusese o masa de lemn la iesirea din camera si – sprijinit de calorifer, cu tigara in coltul gurii – incasa. Cind administratia hotelului – unsa cu regularitate, dar la curent cu profitul in crestere – le puse in vedere ca nu mai pot ramine, nefiind nici unul student, Aliona incepu sa invete – tot cu Diana – si intra in toamna la Litere. Vasile nu intelegea de ce Aliona nu voia sa plece din Universal. Isi puteau lua apartament in centru, puteau pleca la Timisoara, de unde era el. Aliona dobindise insa trei fixatii: programul de lucru (dupa care cadea intr-o prostratie bulimica), Diana (care era neschimbata, doar ca incepuse sa manince normal) si Hotelul Universal. Vasile nu era de acord cu nici una dintre ele, dar n-avea incotro si nu voia sa riste. De cind Aliona o primise – fara sa stie – pe una dintre cele mai puternice clarvazatoare din Bucuresti, iar Diana, posomorita si glaciala, refuzase sa traduca din carte, Aliona era convinsa ca fara Diana si in alta parte (ceea ce atunci insemna acelasi lucru) i s-ar lua darul. Vasile stia insa mai bine ca Aliona ca darul era al neamului lor, in care nu se nascusera decit femei, si ca n-avea nici o legatura cu cititoarea. Incercase sa traga cu urechea in timp ce ele ghiceau. Nu intelesese insa nimic din bolboroseala celor doua si il apucase chiar frica. De altfel, ii era din ce in ce mai teama sa doarma noaptea in acelasi pat cu Aliona. Fata grasuta, dar apetisanta pe care o cunoscuse el la Malureni se ingrasase peste masura din cauza nemiscarii si a dulciurilor de care avea din ce in ce mai multa nevoie. Dupa fiecare sedinta ingurgita cel putin o tableta de ciocolata. Umplea camera, se misca din ce in ce mai greu, dar isi pierduse accentul moldovenesc, mai intii in somn (cind vorbea fara oprire), apoi si in timpul zilei. Vasile nu-si putea explica deloc acea frica pe care n-o mai cunoscuse pina atunci, mai ales in legatura cu o femeie. De unde aparuse? Nu cumva vrajitoarea aia o invata de rau pe Aliona? Cu mutra ei blinda si plutitoare, cu ochii verzi-mustar, cu limbile ei straine de care nu auzise nici dracu’… Ciudat era ca simtea frica asta ridicola doar atunci cind era singur cu Aliona, noaptea mai ales, cind, dormind, femeia se ducea spre dulap, scotea cartea furata si se uita lung si bovin, fara sa scoata vreun sunet. Dimineata uita totul, si frica, si planurile bezmetice pe care le facea in intuneric.
Autoarea
SIMONA SORA (n. 8 iulie 1967) a publicat cronici literare, studii, eseuri, traduceri in reviste culturale romanesti si straine, prefete si postfete la diverse volume de literatura contemporana. A predat la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti. A tradus volumul Crezul meu de Carlos Fuentes (Curtea Veche, 2005) si se numara printre autorii antologiilor Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism (Polirom, 2008) si Prima mea carte (ART, 2011). A publicat eseurile Regasirea intimitatii (Cartea Romaneasca, 2008) si Ultima Thule. Fortarete dacice din Muntii Orastiei (Artec, Spania, 2009). A primit, pentru volumul Regasirea intimitatii, mai multe premii: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor; Premiul pentru debut al revistei “Observator cultural”; Premiul pentru exegeza in proza romaneasca, oferit in cadrul “Colocviilor romanului romanesc contemporan”, Alba Iulia; Premiul pentru debut al revistei Romania literara. A fost finalista a sectiunii de literatura in cadrul Marilor Premii Prometheus decernate de Fundatia Anonimul. Este doctor in Filologie (2007), cu o teza despre intimitate si corporalitate in literatura. In prezent, scrie in revista “Dilema veche”, este editor coordonator al revistei “Dilemateca” si membra a Uniunii Scriitorilor din Romania.
Cartea
Se spune ca, la inceput, Hotelul Universal se afla exact in centrul Bucurestilor. Loc straniu, cu nenumarate cotloane si pivnite incurcate, hotelul de pe Gabroveni a avut mai multe vieti: a ars de citeva ori, s-a refacut si a fost martorul unor dramolete consemnate in cronicile vremurilor. A supravietuit, cu multe modificari, perioadei comuniste, iar dupa 1989 a devenit camin studentesc, traind o a treia viata, la fel de imprevizibila, pina sa fie revendicat de fostii sai proprietari si inchis recent. Fictiune autobiografica si exercitiu spiritual, Hotel Universal este romanul unei lumi disparute, o lume amestecata, cosmopolita si cruda, insa cu valorile esentiale intacte.