Asadar, ca sa incerc totusi sa fiu blind: e destul de greu sa mai faci poezie bazata exclusiv pe biografism, pe nostalgia copilariei, chiar daca pui acolo o drama familiala. Ai de infruntat citiva contemporani destul de bazati, ca sa zic asa. In al doilea rind, si la modul cel mai serios: oricit de impresionant ar fi un element biografic, el nu va reusi sa creeze un efect poetic decit in prezenta si in cadrul poeziei, adica prin sublimare. Asadar, printr-un proces alchimic, care implica initiere. Nu va mai asteptati ca aluzia la un asemenea eveniment sa traga dupa ea emotia poetica, ca o locomotiva. Veti obtine ceva comparabil cu Uleiul lui Lorenzo, nu poezie.
Un cliseu pseudo-poetic
Numarul trei: dulcegariile. Daca pe FB sau pe propriile bloguri aveti succes cu mirosul cozonacilor, cu ciinele Leu de la scara blocului, otravit de oameni rai, cu prajiturile Pitic sau cu aerul ca un autobuz de vanilie care va penetreaza cerul gurii, nu va asteptati la aceleasi efecte si in poezie. De ce? O putem lua de la Villon incoace… se numeste cultura poetica. Repet: daca va simtiti induiosate/induiosati in timp ce scrieti, daca va podidesc lacrimile sau simtiti, nu stiu cum sa zic, un fior in cosul pieptului, cautati frumusel o alta meserie pentru ca, vorba lui Da Vinci, “pittura e una cosa mentale”. Cam asa si cu poezia.
Ar fi cazul sa trec, insa, la obiectul discutiei. Raluca Sandor Gorcea – Cind esti obosit vrei acasa, volum cistigator al Premiului de debut Hyperliteratura, 2011, care aduna cam toate cliseele poeziei sensibile despre care am vorbit.
Construit pe scheletul nostalgiei copilariei aduse intr-un prezent al rememorarii de o sumedenie de elemente ale sinesteziei. Este, in intregime, un cliseu pseudo-poetic: “iti dai seama/ viata incepe de fapt/ cind te urci prima oara pe bicicleta/ si agati zmeul de ghidon/ apoi musti dintr-un mar/ si sar schije de lumina si iarba/ apoi vine zimbetul ei cu viteza din urma/ ca un boomerang…”. Un fals incipit narativ, rupt prin intruziunea unei metafore dinamice, apoi introducerea elementului tragic. Banuiesti cam care va deveni centrul de greutate al imaginarului nostalgic. Bineinteles, copilaria, fericirea nedumerita trebuie inscrise in cadrul la fel de nostalgic al lumii disparute. Bineinteles, cartierul copilariei, cu ale sale mirosuri, gusturi si ale sale fantome: “japonezele de la colt/ cofetaria in turbion de ecleruri, napolitane/ tarabele pietei cu ridichi, cirese, salata la 1 leu/ bibeloul vindut de tanti de la III/ si tufele de iasomie/ si batatorul de covoare/ bigudiurile si floraresele/ farfuriile mici de dulceata…”.
Intreg volumul este un vaiet metaforizat
Am gasit si o imagine reusita in primul ciclu, o reconstructie a bucuriei pierdute a copilariei, senzatia de disponibilitate a fiecarei dimineti: “ma trezeam din somn ca si cum/ as cadea in marele canion/ cu viteza strigind uhaaaaa”. Dupa care, intr-o incercare de mini-autobiografie, autoarea trebuie sa imi serveasca niste The Doors, ca sa pot intelege eu anii salbatici ai adolescentei. Altfel nu s-ar fi putut, fara portia de Break On Through, care pozitioneaza adolescenta si intr-o categorie de vamaioti plini de noblete, lucru extrem de poetic, dupa cum banuiesc. Astept cu mare interes un asemenea volum sensibil pe acordurile formatiei vocal-instrumentale Albatros. Ar fi o treaba inedita, cred, ca adolescentul sa-si construiasca personalitatea pe scheletul slagarului Banii n-aduce fericirea.
Raluca Sandor Gorcea face poezie cu sistem: toate poemele debuteaza narativ, apoi sint “sparte” de o metafora ampla, de multe ori doar o comparatie din care lipsesc conjunctiile si prepozitiile, ca sa intelegem ca e vorba despre un exercitiu poetic. In final, revine elementul biografic, care musai trebuie sa fie tragic.
Intreg volumul este un vaiet metaforizat dupa simplitatea plina de mirosuri a copilariei, acolo unde vegheau Mama si Tata, iar nimic nu anunta apocalipsa maturizarii. Soarele este mai mereu asemuit cu o vulpe topaind pe geamuri, din bucatarie vin mirosuri care mai de care mai nostalgifore, duminicile au mirosul tristetii etc. Contrapunctic, prezentul, care se strecoara incepind cu al doilea ciclu al volumului, aduce cu el nesiguranta, nevroza, depresia. Cerul isi pierde imponderabilitatea, devine apasator, aerul irespirabil, se mai si pierd din metafore, parca. Protagonistii sint acum cumplit de frumosi, viata-i o lupta, deci te lupta, alienare, marele oras, metroul, pierderea identitatii, masti, nu chipuri. Dimineata se intinde “ca un psoriazis” pe suprafata blocului, asa ca e un moment numai bun pentru un flashback cu tovarasa si cu careul din curtea scolii, ca parca se pierduse din antren. Iar unde melancolie nu e, nimic nu e. Cerul nu poate fi cer niciodata in asemenea poezie. Este, cum i-am spus, sindromul cuibar-rotind-de-ape: daca cerul nu are burta umflata de pasari, daca rasaritul nu e ca o rola de leucoplast (varianta la vulpea cea jucausa), daca duminica nu miroase a tristete, atunci nu e poezie. Iar daca toate acestea coexista intr-un volum, putem pune mina pe el si urla ce stiti si dumneavoastra ca se urla cind se poate pipai ceva. Si iarasi sarlote, si inghetata Polar si Vocea Americii si iar nostalgie si hai inapoi in uter ca tare ne era bine… Ah, si sa nu uit intertextualitatile semnalate cu italice si presarate precum solzii balaurului in pamintul Tebei. Din pacate, aici nu prea rasare cetatea blestemata de zei, ci doar un lung text, plin de sensibilitate si sinceritate, cei doi mari dusmani ai poeziei adevarate.
Nu cred ca mai e nevoie de vreo concluzie. Am citit debuturi mai bune.
Raluca Sandor, Cind esti obosit vrei acasa, Editura Herg Benet Publishers, 2012
Galerie foto
