Cind eram copil, credeam ca proverbul “Ai carte, ai parte” este un indemn din sfera educatiei si ca intelepciunea populara asociaza dobindirea prosperitatii cu invatatura. Greseam: romanii, in intelepciunea lor, nu dau multe parale pe educatie. Proverbul se refera exact la patalama, la un act de un fel sau altul: ai patalamale, ai un ascendent clar asupra celor ce nu le au.
Asa se explica goana dupa diplome din sistemul de invatamint romanesc. Nu e de mirare ca absolventii de liceu s-au inghesuit cu sutele de mii la diverse facultati particulare dubioase. Îmi ingadui sa presupun ca multi dintre ei erau constienti de calitatea precara a educatiei oferite acolo. Dar cui ii pasa de calitatea educatiei? Acolo se oferea, in schimbul unor eforturi minime sau chiar nule, dar pe bani frumusei, o diploma. Poate ca un absolvent prin corespondenta la o facultate fara biblioteci nu va fi fiind la fel de performant ca unul de la o facultate cu criterii stricte de admitere si cu examene dure, dar diploma e tot diploma. Ai diploma, ai parte – asa spune proverbul. Si in Romania functioneaza.
Acelasi principiu sta si la baza conceptului de bacalaureat profesional, proaspat nascocit de Ministerul Educatiei. Poate ca un absolvent de douasprezece clase nu e in stare sa indeplineasca cerintele minimale de obtinere a diplomei de bacalaureat, dar trebuie sa primeasca si el ceva dupa doisprezece ani de scoala. Un certificat de calificare profesionala pare prea putin; te face un simplu ucenic, o calfa intr-o meserie oarecare. Asa ca s-a inventat o diploma cu o denumire pompoasa, care nu inseamna nimic, nu ajuta la nimic, dar e totusi ceva: o hirtie cu antet si stampila, ba chiar cu timbru sec. O carte. O patalama.
Obsesia aceasta a hirtiei oficiale duce citeodata la demersuri absurde. Se intimpla, de exemplu, ca fosti colaboratori ai serviciilor secrete comuniste sa deschida proces impotriva Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, nemultumiti ca au fost declarati informatori. Realitatea pare clara: oamenii respectivi au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea, apoi au scris informari in care au dat detalii despre viata intima si opiniile politice ale altor romani, iar in multe cazuri au primit si bani pentru asta sau au fost recompensati in vreun alt fel. Nici macar nu era nevoie de o institutie ca CNSAS ca sa ii declare informatori; bunul-simt era suficient. Si totusi, oamenii se simt jigniti si pornesc actiuni in instanta.
Zau ca nu pricep. Presupunind ca instanta judecatoreasca va da un verdict favorabil si le va elibera o hirtie oficiala, cu stampile si semnaturi, cum ca nu s-a dovedit in mod clar ca au fost colaboratori ai Securitatii, cum va schimba asta realitatea? Va sterge din memorie si din istorie informarile scrise de ei si chitantele cu sumele primite? Va face ca victimele lor sa uite turnatoria abjecta? Are o astfel de sentinta judecatoreasca puterile magice ale unei radiere parfumate, care va sterge si va inmiresma mizeria trecutului?
Dar asa sint romanii: cred in patalamale. Ele pot orice. Daca ar redacta cineva o diploma pentru cea mai prospera si mai ferice tara a planetei si ar impodobi-o si cu doua-trei stampile, am etala-o la Palatul Parlamentului si ne-am privi unii pe altii cu mindrie neascunsa, scarpinindu-ne intre timp pulpa piciorului prin gaurile din nadragii fara stampile.