Jihlava seamana mult cu Sibiul sau cu orice alt oras transilvan al anilor ‘80 (e greu sa ti-l imaginezi in 1860, cind la doar citeva luni Gustav Mahler si familia lui s-au mutat in el), cu deosebirea ca mai are un Billa, un Kaufland, precum si bancomate si ca in magazine gasesti mai multe produse decit conserve de peste sau compoturi. Altfel, putini oameni pe strada (iar cind apar, arata ca iesiti din comunism), putine masini (in consecinta, putine semafoare), iar troleibuzele nu au numere, ci litere. (Ca sa ajung din oras la hotel luam troleibuzul E care dupa-amiaza nu circula decit de doua ori pe ora.) La aceasta atmosfera ireala a contribuit si faptul ca, pe cind in Bucuresti erau 18 grade, la Jihlava am prins, in 24 octombrie, prima ninsoare din an – dar ninsoare-ninsoare, cu zapada care in trei ore s-a asezat de-o palma pe pamint si copii iesiti dezbracati in strada, tipind de bucurie.
Trei romani in festival
In alta ordine de idei, la Jihlava merg si romani. Nu stiu cum a fost in alti ani, dar intre 23 si 28 octombrie 2012 am numarat doar trei. Regizorul si producatorul Alexandru Solomon a avut un proiect nou in sectiunea Distribution Forum, producatorul Aurelian Nica de la HBO Romania a venit ca “industry”, iar regizoarea sirba Ivana Mladenovic, care locuieste la Bucuresti, a venit cu documentarul ei despre tineri puscariasi, Turn Off the Lights, produs de Strada Film, realizat aproape in acelasi timp cu Eu cind vreau sa fluier, fluier si prezentat deja la Tribeca si TIFF. Daca despre Turn Off the Lights se stie deja in Romania, despre Tarzan’s Testicles, dupa cum suna in romana titlul viitorului documentar al lui Alexandru Solomon, nu s-a auzit nimic. Dupa Kapitalism – Reteta noastra secreta, Solomon a dorit sa faca altceva. Dar, desi trece granita si ajunge in Abhazia, descopera tot ceva asemanator Romaniei (de acum 15 ani) si, desi pe subiectul respectiv s-au mai facut filme, acesta i s-a parut atit de bun, incit nu l-a putut lasa din mina. Dupa trei vizite de documentare in Abhazia, Solomon e in dezvoltare cu un film pe care il numeste “hibrid” despre relatia dintre maimuta si om, plecind de la experienta celebrului institut stiintific din Abhazia, infiintat in 1927, unde s-a incercat, printre altele, chiar incrucisarea om-maimuta si unde exista inca (basca se mai si lucreaza intr-o asa ruina) cunoscuta Colonie de maimute (unde animalele aduse acum citeva zeci de ani au fost aclimatizate cu dificultate). Alexandru Solomon va produce acest documentar de lungmetraj prin HiFilm Productions si vrea sa inceapa filmarile vara viitoare.
Cumva inspirat de la cuvintele lui Alain Resnais “cinematography is always documentary in one way or another”, Festivalul de la Jihlava se straduieste sa ofere o paleta cit mai cuprinzatoare de evenimente pe linga sectiunile competitive – avind si public pe masura, in special studenti praghezi care vin in vacanta si maninca filme peste sandvisul cu parizer (la proiectii se sta si pe jos).
Evenimente speciale si invitati speciali
Printre altele, festivalul a organizat acum o retrospectiva Chris Marker, lansind o monografie a acestuia, a programat trei spectacole de teatru documentar prezentate de studentii de la Departamentul de Teatru Alternativ si de Papusi – DAMU si l-a adus pe scriitorul chinez Gao Xingjian, care a primit Nobelul pentru literatura in anul 2000 (in locul lui Gellu Naum, care fusese propus de sectia romana a Pen Club-ului). Gao Xingjian e un domn firav, care vorbeste bine franceza (doar e cetatean francez din 1997), dar foarte incet, si care la Jihlava a venit in calitate de cineast. Pe linga opera sa de dramaturg, Gao e si poet, pictor, regizor de teatru, traducator (a tradus Beckett si Ionesco, data fiind afinitatea lui pentru teatrul absurd), cineast. De fapt, ultima pozitie a fost cea care i-a asigurat biletul de Jihlava – pe linga Premiul Nobel, normal –, dar numai umbra Nobelului putea sa te retina din cascat la proiectii. Ocazionat de organizarea in 2003 a Anului Gao la Marsilia, filmul prezentat de Gao Xingjian in premiera absoluta la Jihlava amesteca fragmente din repetitiile unor spectacole montate de el cu momente “moderno-simpatice” in care acesta se joaca cu cinemaul ca un copil care descopera culorile. Ce spune Gao Xingjian e intr-un anume fel mai interesant decit ce arata pe ecran (si mai interesante erau fetele atipite ale spectatorilor in timpul proiectiei), desi de la ideile despre cinema pina la cinema e o distanta: “Poti face cinema in deplina libertate asa cum scrii poezie, fara ajutorul naratiunii; cinemaul se bazeaza pe dualitatea auz-vaz, dar el nu e doar audiovizual, deoarece include si cuvintele s.a.m.d.”. Gao Xingjian a marturisit ca a scris primul scenariu la virsta de 18 ani si ca nu a avut atunci bani sa-si realizeze visul, acela de a face filme “anormale”, necomerciale.
Un film danez despre o fata si o sirena
Nu stiu care a fost balanta de filme normale si “anormale” din intreg festivalul, dar pe ultima suta de metri a acestui text ma grabesc sa scriu doua vorbe, trei prostii despre She Sings, un film danez realizat de Caroline Sascha Cogez & Dechen Roder, filmat in Bhutan si prezentat la Jihlava in sectiunea Opus Bonum. E povestea unei fete de 19 ani care participa la un concurs de televiziune gen “American Idol”, unde alege sa cinte muzica populara veche. Autorii o preiau cind concursul deja incepe si ne-o arata in 48 de minute pina cind e eliminata dupa al nu stiu citelea baraj (Caroline Sascha Cogez avea sa spuna pe urma ca au filmat pur si simplu la plesneala, in functie de evenimente). Ce e reusit in film vine din inteligenta cu care autorii monteaza materialul, extragind din viata exact esenta – asa cum se spune ca in viata nu ne dam seama de praguri decit dupa ce le trecem. La primul nivel gasim emotionanta poveste de crestere a unei tinere frumoase, talentate si sarace (dar saracia nu e niciodata evidentiata), care viseaza sa dea lovitura cistigind acel concurs de televiziune. Dar fata e speriata ca nu va cistiga si, ca sa-si faca curaj, o tot invoca pe bunica ei, care a murit mai demult si de care o intreaba obsesiv pe sora bunicii. Vrea sa afle amanunte mai ales despre povestea cu sirena, pe care aceasta a vazut-o in riu si care arata exact ca ea, doar ca avea coada de peste. Bunica era o femeie cu totul speciala, avea talente pe care altii nu le aveau, dar si-a pierdut harul cind a inceput sa povesteasca in jur intilnirea cu sirena. Filmul inainteaza cotind printre amintirile cu sirena/bunica si emotia unei noi etape de concurs si schiteaza desenul delicat al unei cresteri (de care probabil ca nici autorii n-au fost constienti), dar si tapiseria discreta a unei societati traditionale, budiste, in care influentele occidentale sint tot mai simtite.
Galerie foto
