– Fragment –
13. Aprodul anunta pe coridor:
Sa intre Eminescu Mihai!
Rasucindu-se pe jumatate in scaune, spectatorii de la parterul din sala mare a Ateneului isi indreptara privirile inspre cele doua intrari principale. La fel facura si spectatorii asezati in lojile circulare. Nu se stie exact pe unde va fi adus inauntru poetul national. Se scurg citeva minute in tacere. Cu totii il asteapta infrigurati pe Eminescu. Expresia de mirare de pe chipurile tuturor, o mirare amestecata cu oarecare neincredere si spaima, dar si cu speranta ca, in sfirsit, il vor vedea pe poetul national, nu lasa nici o urma de indoiala asupra starii emotionale a spectatorilor. Audierile anterioare ale martorilor, in care, nu o data, se afirmasera lucruri cu doua intelesuri, produsesera in mintea multora dintre cei prezenti confuzie si incertitudine. Se astepta ca prezenta lui Eminescu sa aduca unele clarificari in privinta acelor controverse si, pentru ideologii regimului, confirmarea sperantelor pe care si le pusesera in patriotismul si buna-credinta a poetului national. In vederea atingerii scopului (marturisirea publica a adeziunii), se autorizase folosirea tuturor mijloacelor necesare persuadarii lui Eminescu si a oricaror stratageme, daca va fi cazul, de cistigare a increderii acestuia. In plus, organizatorii sperau ca audierea poetului sa serveasca drept lectie de indreptare (intimidare) a tuturor intelectualilor si oamenilor de cultura care mai aveau cite ceva de cirtit impotriva regimului democratic din tara noastra. Chiar daca numele lui Eminescu aparea gravat sus, pe cupola (in cercul de literati ai neamului), putini isi indreptasera privirile intr-acolo sau, date fiind circumstantele, ar mai fi indraznit s-o faca. Pe de alta parte, responsabilii evenimentului avusesera grija ca frescele istorice din sala mare a Ateneului (in special cele care-i reprezentau pe Hohenzollernii tradatori), precum si cupola (admirabil si bogat decorata) sa fie cit mai slab luminate, in asa fel incit sa nu se distinga din scenele istorice reprezentative ale neamului decit ceea ce era, din punct de vedere ideologic, valabil (Traian – da, Stefan cel Mare – da, Mihai Viteazul – da). In sala rumoarea era in crestere. Asteptarea deveni tot mai incordata. Imensa cupola a salii de concert absorbea parca fiorul frematator, reverberindu-l in valuri de caldura fierbinte, ceea ce-i determina pe unii spectatori sa recurga la batiste ca sa-si stearga fruntile transpirate, sa improvizeze evantaie. In schimb, la altii, albi de spaima, se putea observa un fel de impietrire a trasaturilor, iar boabele de sudoare ce le apareau pe frunte erau, fara indoiala, reci, de gheata. Se poate presupune ca acel maret si incredibil spectacol se adresa, in primul rind, acestora din urma care, din diferite motive sau cauze, ezitau sa se puna cu tot talentul si intreaga lor putere creatoare la dispozitia regimului, eforturile propagandei oficiale de a le cistiga (forta) adeziunea fiindu-le, daca nu fatale (deocamdata), cel putin, multora, insuportabile.
Dupa citeva momente bune de asteptare, aprodul, caruia (pare-se) i-au parvenit intre timp unele informatii de natura oficiala, anunta intr-un stil cit se poate de sec (si cu efect devastator) ca numitul Eminescu Mihai nu se poate prezenta la sedinta deoarece organele responsabile au constatat decesul acestuia. Imediat dupa acest anunt, un individ sobru, imbracat in costum negru, inainteaza pe unul din culoarele salii de concert (cel din dreapta) si, fara graba, urca pe scena, indreptindu-se inspre masa. Cu aceeasi incetineala studiata in miscari inmineaza celui ce conducea sedinta un document (copia actului de deces al poetului). Cei trei indivizi cu fete de inchizitori care se aflau la masa (presedintele de tribunal care conducea sedinta si doi instructori cu propaganda de la Comitetul Central) analizeaza actul, il accepta ca fiind valabil si, luind in consideratie noua informatie, se sfatuiesc in soapta asupra procedurilor ce trebuie urmate in asemenea situatie. Dupa citeva momente de dezbateri, cel ce juca rolul presedintelui completului de judecata decide ca sedinta sa-si reia cursul, solicitind ca, in absenta inculpatului, sa intre reprezentantii sai legali. O noua tacere se asternu asupra salii de spectacol a Ateneului. Era o tacere nelinistitoare, lipsita de aer, sufocanta. Nimeni nu indraznea sa miste, nimeni nu-si mai intoarse capul inspre intrari, privirile tuturor fiind atintite inainte, inspre tuburile marii orgi de pe scena sau, nestiut, in gol. Abia daca se auzeau foieli, scaune scirtiind scurt, cite un vag acces de tuse, dar tot acel amestec nelamurit de zgomote gituite rapid nu facea decit sa intensifice intr-un fel alarmant incordarea asteptarii.
Aparenta liniste fu intrerupta de sunetele pe care, fara nici o urma de indoiala, le producea un fel de carucior cu roti tras incet pe o suprafata tare, de ciment sau marmura. Acel zgomot razbatea distinct de undeva de afara, de pe hol, stirnind semne de uimire si iritare printre cei prezenti in sala. In mintea presedintelui sedintei isi facu loc imaginea Vetei, femeia de serviciu de la Tribunal, care avea obiceiul sa-si transporte ustensilele (galeata, teu, matura etc.) cu un carucior mic, de fier, pe doua roti. Nu putea fi vorba decit de o alta Veta si aici, la Ateneu. Facu un scurt semn inspre gardianul de la usa, ca sa iasa si sa solicite femeii de serviciu sa faca liniste. Acesta iesi prompt. Cu totii asteptau incordati incheierea cu succes a misiunii gardianului si ca zgomotul iritant sa dispara, dar, in ciuda acelor indreptatite sperante, zgomotul de roti se intensifica, parind chiar sa se apropie. Pret de citeva momente nu se mai auzi nimic, facindu-i pe toti sa respire oarecum usurati, dar, imediat dupa aceea, zgomotul, cu toate ca se mai atenuase, reveni, in mod surprinzator si, oarecum, neasteptat, in mijlocul lor. Imediat, in sala mare a Ateneului, pe culoarul din dreapta, isi facu aparitia un carucior cu patru roti (din acelea in care tiganii colectori de fier vechi isi transporta marfa). Doi indivizi voinici, dupa toate aparentele de la Securitate, imbracati in civil, impingeau cu destula dificultate acel vehicul care, rulind pe mocheta rosie din sala, se dovedi ceva mai putin zgomotos ca inainte. Totusi, pesemne ca mecanismul uneia dintre roti nu functiona cum trebuie, fiindca un sunet ascutit, suparator (ca de fluieratoare) continua sa se auda, iritindu-i in special pe cei mai sensibili cu nervii sau cu un simt muzical prea elevat. Dar nu atit neobisnuita aparitie atrase atentia si stirni uimirea asistentei, cit statuia care, bine ancorata cu niste funii groase, trona nemiscata in caruciorul cu patru roti. Era o statuie reprezentindu-l pe Eminescu aproape nud. In jurul soldurilor cineva ii infasurase, petrecind-o in mai multe rinduri, o pinza alba care-i ajungea pina sub genunchi, lasindu-i gambele picioarelor goale.
In Sala se produse o rumoare de nedescris. Spectatorii aflati in scaunele de la parter, oameni de litere, scriitori, critici, redactori susotesc intre ei. Fiecare vorbeste cu vecinul din fata, din spate, din stinga sau din dreapta. Cei mai multi sint ingroziti si, in masura in care cineva are incredere in vecinul cu care discuta, acuza abuzul fara precedent al puterii, precum si masurile absurde de intimidare la care ajunsese sa recurga daca se folosea in odioasa-i propaganda pina si de efigiile mortilor. Unii dintre acesti onesti spectatori ar fi vrut sa iasa, sa paraseasca sala, dar, intre timp, usile fusesera inchise. Nu se mai punea problema plecarii, cu atit mai mult cu cit frica ii cuprinsese pe toti, paralizindu-le orice act de indrazneala individuala.
Altii, insa, ceva mai nepasatori si foarte curiosi (oamenii noi ai regimului), s-au ridicat in picioare ca sa vada mai bine minunea. Cei mai sceptici sint de parere ca statuia, desi bine executata, nu-i prea seamana lui Eminescu, cit despre indrazneala artistului de a-l reprezenta nud, cu umerii goi (si, se poate presupune, cu sexul la vedere – daca n-ar fi fost pinza alba care sa-l acopere), asta nu putea fi decit un nou si elocvent semn al culturii decadente, burgheze, ale carei forme inca nu fusesera, definitiv, stirpite de vigilenta propagandei. Se stia ca marele artist emerit primise o comanda ca sa execute o statuie de bronz a lui Eminescu (pentru a fi plasata in fata Ateneului), dar, date fiind imprejurarile de notorietate in care intrase in conflict cu autoritatile, distrugindu-si, intr-un acces furibund, doua lucrari (statuile lui Andreescu si Luchian), noua comanda (Eminescu), daca marele artist staruia sa-l reprezinte pe poetul national in acea maniera ireverentioasa, provocatoare, nu putea sa aiba decit soarta nefericita a celor precedente si, in general, soarta tuturor operelor necorespunzatoare (confiscarea si distrugerea). Statuia lui Eminescu, adusa in acea clipa in Sala Ateneului (direct din atelierul sculptorului), parea nefinisata (probabil ca artistul mai lucra la ea) deoarece, pe alocuri, anumiti muschi ai pieptului, ai bratelor ieseau cam prea vizibil si grosolan in evidenta. In schimb, frumosii umeri goi, sculpturali, precum si trasaturile senine ale fetei (dupa modelul fotografiei din tinerete) dovedeau, chiar din acel stadiu al lucrarii, ca artistul era decis sa nu piarda din vedere nici un detaliu al portretului fizic al modelului si sa nu precupeteasca nici un efort pentru executia cit mai desavirsita a statuii.
In scaunele din cele doua rinduri circulare care inconjurau sala (mai precis, in loji), tineri muncitori, imbracati in salopete (adusi la spectacol cu autobuzele), se intrebau nedumeriti: Cine e? Asta-i Eminescu? Ce mic e! Oare de ce l-au invelit in pinza de la briu in jos? Doar n-o fi gol?! Si, devotati pina la capat principiului sanatos ca arta trebuie sa educe, sa formeze spiritele si sa arate publicului o fata voioasa (asa ca in frescele din caminele culturale), etica si constructiva, muncitorii se indignara, vociferind, miriind. Jos arta burgheza! Misiunea pentru care fusesera selectati si adusi acolo le fusese explicata pe scurt cu 20 de minute inaintea inceperii sedintei. Tot ce aveau de facut era sa fie atenti la semnele instructorilor si sa strige sloganurile invatate de dinainte. Degetul aratator ridicat in sus insemna: Traiasca Partidul! Iar degetul aratator indreptat in jos se traducea prin Huooo! Cind semnul fu dat, cu totii incepura in cor sa huiduie. Huooo! Mititelule! Sifiliticule! Muncitorii se ridicasera din scaune, amenintatori, cu pumnii azvirliti in aer. Cu siguranta, unii dintre ei, daca s-ar fi aflat undeva pe o strada, ar fi facut gestul de a se apleca dupa o piatra si de a o arunca in directia indicata de conducatori. Fetele lor capatara expresii dure, violente, de aruncatori de pietre si insulte.
Presedintele sedintei se foieste in scaun, solicitind zadarnic tacere. Bate in masa cu palma (nu are ciocanelul). Ce e asta? Se intoarce cind spre unul, cind spre celalalt instructor politic (de la Comitetul Central) care il secondau la sedinta. Le cere, din priviri, lamuriri. Sarcina celor doi propagandisti de la Centru era ca scenariul stabilit de dinainte sa decurga conform planului, acestia asigurindu-se ca fiecare tinta pe care si-o propusesera urma sa fie atinsa fara nici o abatere. Dar de pe fetele lor impasibile presedintele sedintei nu putu percepe mare lucru.
Atunci, unul dintre gealatii care impingeau caruciorul, pesemne cel mai mare in grad, se adresa direct instantei cu o voce din care razbatea multumirea celui ce tocmai s-a achitat de un ordin dificil si cu probleme: L-am adus, sa traiti! Mort-copt, asa cum mi s-a ordonat!1 Procurorul acuzarii (in picioare, pe scena) nu intelege nici el ce inseamna toata povestea asta. Vrea lamuriri, dar nu stie cui sa le ceara. Ce se intimpla?, se intreaba nedumerit, privind cum caruciorul cu patru roti se rostogoleste pe podeaua usor inclinata, inspre scena. Asteapta curios sa vada cum vor reusi securistii sa-l urce pe podium. Profitind de tulburarea generala, un individ imbracat in costum inchis la culoare se ridica din primul rind de scaune (unde sedeau grangurii regimului) si se apropie in mers de felina de scena. Ca sa nu atraga atentia, prefera sa urce prin partea laterala, stinga. Ajungind sus, isi facu loc (scrisnind din dinti) printre un contrabas, o harpa si o alta dracie din ansamblul orchestrei filarmonicii (organizatorii nu avusesera timp sa goleasca scena dupa repetitii), inconjura masa si se opri in spatele presedintelui sedintei. Isi puse mina alba, grasuta, pe spatarul scaunului acestuia, dupa care ii sopti ceva la ureche. Privirile amindurora se ridicara pentru scurt timp inspre fereastra situata in partea laterala a scenei unde, in mod obisnuit, se realizau inregistrarile radio. Din spatele sticlei fumurii, un barbat in picioare (masiv, dupa toate aparentele) facu un scurt semn cu mina. Apoi, cei doi de pe scena revenira la discutia lor. Dind din cap, semn ca ar fi inteles, presedintele sedintei aproba tot ce-i spune importantul personaj de la structura de virf a partidului (membru al Biroului politic). Scurtul dialog (mai precis: trasarea noilor ordine) nu dura decit foarte putin, iar marea majoritate a celor prezenti abia daca sesizasera vreo miscare sus, pe podiumul judecatorilor.
Spectatorii nici n-ar fi putut observa acel dialog, deoarece ochii tuturor erau indreptati inspre caruciorul cu statuia lui Eminescu, care ajunsese linga cele doua sau trei trepte de la baza scenei. Cu totii erau preocupati de ce solutie vor adopta securistii ca sa urce caruciorul. Se asteptau sa-i vada batindu-si capul, transpirind, neputinciosi, cerind intariri. Unii muncitori din loji se si vedeau alergind sa le dea o mina de ajutor, sa puna umarul, asa cum erau obisnuiti, din uzina. Dar, spre dezamagirea generala, totul decurse foarte simplu, deoarece cei doi securisti, dupa ce dezlegara funiile, saltara statuia pe umeri (atenti sa nu se desfaca pinza din jurul coapselor), unul de picioare, celalalt de cap, si o urcara pe scena. O plasara in dreapta mesei judecatorilor. Usurinta cu care ofiterii indeplinira totul indreptati asistenta sa traga concluzia ca modelul fusese realizat la o scara mult mai redusa decit va arata originalul si dintr-un material ce nu punea probleme de manevrare si deplasare. Huooo!, se auzi din lojile ce incercuiau sala ca un briu de fier. Huooo! Mititelule! Pesimistule! La moarteeee!
Intre timp, recapatindu-si stapinirea de sine (desi il treceau sudori reci), dar, mai ales, tinind sa confirme ca nu degeaba era cunoscut drept cel mai de temut judecator din tara, presedintele sedintei se adresa sever unuia dintre ofiterii care-l adusesera pe poet, tunind ca din ceruri. Arunca-i ceva pe umeri! Nu vezi ca-i gol?! Ultimul cuvint, “gol”, rasuna cu putere si precizie in aer, creind un ecou de sunete, aproape muzical, amplificat si de acustica exceptionala a salii. Ofiterul, negasind nimic la indemina, isi dadu jos haina neagra si o puse pe umerii statuii. Atunci, pe o usa laterala, care dadea direct in scena, fu introdus nepotul lui Eminescu, ultimul vlastar al familiei. Acesta, docil, se opri in picioare linga statuie. Avea sa-l reprezinte pe celebrul sau unchi. O mai facuse de atitea ori, in peste o suta de localitati unde a fost invitat sa se intilneasca cu minerii, taranii colectivisti, lucratorii din fabrici, cu elevi, studenti si cu ostasi2…
Multumit, presedintele sedintei se intoarse spre public. Privi tinta, in fata, spre loja oficiala, goala, si, cu o voce puternica, autoritara, ceru liniste. Ii lipsea ciocanelul de la tribunal, dar, chiar si in absenta bine cunoscutelor lovituri, sala amuti ca hipnotizata. Dupa care, fara nici o alta remarca, dadu curs reluarii procedurilor.
Sa inceapa rechizitoriul!
AUTOAREA
FLORINA ILIS s-a nascut pe 26 august 1968. A debutat in anul 2000 cu o carte de haikuuri, Haiku si caligrame, o inedita combinatie de poezie si caligrafie (Rodica Frentiu fiind autoarea caligramelor), urmata la scurt timp de doua romane, Coborirea de pe cruce (2001) si Chemarea lui Matei (2002). Consacrarea i-o aduce in 2005 cel de-al treilea roman, Cruciada copiilor, aparut la Editura Cartea Romaneasca si distins cu numeroase premii (Cartea Anului 2005, Premiul pentru Proza al Uniunii Scriitorilor din Romania, Premiul “Ion Creanga” acordat de Academia Romana, Premiul “Courrier International” pentru cea mai buna carte straina etc.). A mai publicat: romanul Cinci nori colorati pe cerul de rasarit (Editura Cartea Romaneasca, 2006, Atmosphere Libri, Roma, 2012), volumul de teatru Lectia de aritmetica (Editura Echinox, 2006) si studiul Fenomenul Science Fiction in cultura postmoderna. Fictiunea cyber-punk (Editura Argonaut, 2006). Romanul Cruciada copiilor a fost tradus in limbile: ebraica, maghiara, spaniola, italiana, franceza. Este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania.
CARTEA
Florina Ilis reconstituie, intr-un roman-document care sfideaza legile timpului, mai mult de 150 de ani din viata lui Mihai Eminescu – antuma si postuma –, din secolul al XIX-lea pina in prezent, asa cum a fost ea traita, consemnata, idealizata, maculata, imaginata. Viata, boala si moartea poetului continua sa fie un subiect actual de dispute, de intrebari fara raspuns, de teorii ale conspiratiei. Poetul a fost un geniu? A iubit? A fost nebun? A existat Marea conspiratie? A fost asasinat? Etc. etc. Intr-un efort dramatic de a se apropia de adevar, Florina Ilis recurge la nenumarate documente autentice, foi medicale de observatie, surse apocrife, jurnale, legende urbane, marturii ale contemporanilor, corespondenta, manuscrise olografe, dosare si note informative ale Sigurantei si ale Securitatii, dezbateri aprinse in reviste de cultura, cotidiene si bloguri, dar si la jocul subtil al imaginatiei. Un geniu poetic precum Eminescu, ale carui “vieti paralele”, pe cit de reale istoric, pe atit de metafizic visate, se confunda cu insasi Romania moderna, avea nevoie de o imaginatie pe masura, capabila sa viseze, dincolo de epoci, ca intr-o metempsihoza nationala, documentele de arhiva ale unei “politii politice” fara virsta.
Galerie foto
