Baiatul ii ofera fetei o rodie pirguita, iar ea, mai tirziu, intr-o livada plina de pomi si rindunici, il rasplateste cu un sarut fugar pe obraz. Apoi adorm imbratisati, iar cind se trezesc, e ca si cum s-ar fi trezit intr-o lume in care iubirea inca nu s-a inventat.
Cincisprezece ani mai tirziu, baiatul, acum un barbat de aproape treizeci de ani, strimb, imputinat, pentru care fiecare miscare a devenit un efort, este eliberat din inchisoare. A trecut prin toate torturile si umilintele prin care pot trece un trup si un psihic, a devenit un expert in suferinta si groaza, corpul sau o harta detaliata a durerii. Dar chiar si asa, a reusit sa-si pastreze inocenta intacta. Inocenta si bunatatea, marinimia fata de calai, dorul fata de persoana iubita, bucuria simpla la vederea unui copac plin cu fructe. Ceea ce nu-nseamna c-a uitat bezna uriasa care l-a impresurat, inghitit si devorat din prima zi pe care a petrecut-o in inchisoare. Doar ca alege sa nu se gindeasca la asta, cea mai dificila alegere pe care a facut-o vreodata.
O lunga scrisoare adresata, aparent, iubitei
Abbas, un fost poet de curte (fost pentru ca vremurile s-au schimbat si poezia nu mai are cautare intr-o lume a razboaielor), devine salvatorul neasteptat al acestui pribeag. Cind il gaseste, prabusit pe drumul ce duce inspre satul in care s-a nascut, barbatul e mai mult mort decit viu. Abbas il ia cu el acasa si astfel, ajutat de un doctor, de prezenta unei copile fara astimpar si de grija constanta a acestui poet, indragostitul incepe sa-si revina. E ca si cum un ciine batut invata sa se increada din nou in oameni. Trupul vrea sa accepte, dar parca mintea refuza sa se lase convinsa. Progresele sint mici, plapinde ca si oasele lui. Apoi, isi aminteste (nu uitase cu adevarat niciodata) ca familia lui avea o livada pe care i-ar placea s-o revada. Isi aminteste rindunicile si sentimentul de libertate – o iluzie – cu care se impresura cind le vedea zburind, niste sageti negre si iuti, complet inofensive.
Intr-o zi, isi face curaj si pleaca sa se intilneasca cu trecutul. Din nefericire, familia sa nu mai locuieste acolo. Intr-un fel stia asta. Din fericire, livada inca mai exista. E la fel de roditoare ca acum multi ani. Din nefericire, nu mai este la fel de ingrijita precum fusese cindva. Treptat, indragostitul isi face un obicei sa se strecoare printre copaci si sa petreaca acolo citeva ore de tihna. Pe vremuri, pentru un scurt moment, aceasta ii fusese Eden. Acum, e doar o simpla livada. Si totusi, e livada lui. Pentru ca aici inca mai locuiesc amintirile sale de pe vremea cind lumea nu devenise un loc al tenebrelor. Ajutat de severa Alifa, fetita lui Abbas care a ramas orfana de mama, indragostitul reinvata sa scrie. Iar ceea ce citim e o lunga scrisoare adresata, aparent, iubitei lui, Saba, cea care in chiar prima lor zi impreuna e batuta crunt de nemilosul ei tata.
Trimis la inchisoare pentru ca credea in dragoste
De fapt, toti au fost batuti in ziua aceea. Baiatul, fata, dar si tatal ei, atunci cind indragostitul n-a mai putut sa-si priveasca iubita cocirjindu-se sub loviturile primite de la un monstru care-si spune parinte. De aceea a si ajuns in inchisoare, trimis acolo de furia unui om ce nu credea in dragoste. Trimis acolo pentru vina de a fi cutezat sa-i arate contrariul.
Parte evocare, parte testament, scrisoarea ne este in primul rind adresata noua, cititorilor, caci de la un moment dat devine clar ca Saba n-o va citi niciodata. Dar poate ca asta conteaza mai putin. In fond, in fiecare din noi salasluieste o Saba, ca un duh neconsolat, jumatate dorinta, jumatate durere, care din timp in timp isi face simtita prezenta. Un lucru, insa, e clar: scrisoarea trebuie citita. E atita zbucium in ea, atita furie, dar si impacare, atita tristete, dar si duiosie, dar mai presus de toate atita singuratate, incit, in timp ce-o citesti, iti vine parca sa iei paginile in miini ca sa le alini.
Peter Hobbs, In livada, rindunicile, traducere de Mihaela Negrila, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2012, 192 de pagini, 22.95 lei
Galerie foto
