Imaginea e filmata din interiorul dubei care-i duce pe parintele Corogeanu si pe cele citeva maicute de la Tanacu sa dea seama in fata procurorului. Apoi curge genericul de final pe fundalul sonor al unui cintec de leagan american. Cintat la un moment dat, in cursul filmului, de una dintre protagoniste.
Trebuia neaparat sa vad filmul. Avusesem invitatie la premiera, la “Victoria”, dar am declinat-o. In cinematograful acela am fost ultima oara la Undeva la Palilula al lui Silviu Purcarete si atunci am jurat ca acolo nu mai intru. Ai senzatia ca te intorci in urma, intr-o etapa timpurie a cinematografiei, cu frig, miros de vechi, mucegai, cu vreo 900 de locuri in sala, niciodata ocupate toate de la Titanic incoace. Asa ca m-am dus la multiplex, simbata, la ora 13, eram mai putini in sala decit apareau pe ecran, dar a meritat. Trebuia sa vad Dupa dealuri, cum ziceam. Citisem romanele documentare ale Tatianei Niculescu Bran, vazusem spectacolul facut de Andrei Serban cu Academia lui itineranta, Spovedanie la Tanacu, ma ocupasem de aducerea lui la Iasi, in 2008, eram curioasa cum e filmul.
Moartea Alinei e revelatoare pentru o Romanie intrata in vrie
Tatiana Niculescu Bran a avut o idee brilianta cind a documentat ingrozitoarea intimplare de la Manastirea Tanacu, care a tinut luni la rind prima pagina a ziarelor si prime-time-ul televiziunilor. Cartile ei au respectat cu profesionalism canonul genului, prezentind cazul din unghiuri diverse, in intreaga lui complexitate, fara sa dea un verdict romanesc. Adevarul este ca moartea cumplita a Alinei, tinara care nu-si gasea locul in lume, pentru care nimeni, nici familia, nici societatea, prin institutiile ei – casa de copii, spitalul –, nici manastirea, nu avea solutie, e revelatoare pentru o Romanie intrata in vrie, in care individualitati de genul acesta sint condamnate la suferinta si disparitie. Dramatizate chiar de autoare, care are condei ascutit si stie cit de apasat ori de moale sa-l foloseasca, romanele au devenit textul unui spectacol de teatru documentar. Regizorul Andrei Serban a selectat tineri actori din toata tara cu care a lucrat in cursul unui laborator desfasurat la Cluj-Napoca si New York, apoi, pentru spectacolul propriu-zis, la Teatrul Odeon din Bucuresti. Ranforsat cu imagini video surprinse de Mirel Bran chiar la schitul din Vaslui, redind marturiile celor implicati, Spovedanie la Tanacu impresiona prin aceeasi grija a infatisarii fara sentinta a faptelor. Fiecare reprezentatie era urmata de scurte discutii cu publicul, pe de o parte, despre produsul artistic, pe de alta parte, despre Tanacu in sine.
Dupa dealuri a evitat exagerarea senzationalului si caderea in comercial
Ca sa fiu sincera, m-am mirat ca nici un cineast nu a abordat subiectul mai devreme. Sint totusi 7 ani, ce coincidenta, filmul lui Mungiu e ca o pomenire la 7 ani a bietei Alina, alienata de suferinta, ucisa prin rastignire si slujbe de exorcizare. Ucisa, de fapt, putin cite putin, zi de zi, din momentul cind propria mama a abandonat-o la orfelinat, aspirata intr-un sistem neglijent cu cei fara aparare. Cel mai mare pericol al unui film de acest fel e exagerarea senzationalului si caderea in comercial. Dupa dealuri le-a evitat fara doar si poate, plasindu-se in zona reusitei estetice. Scenariul, scris de regizor si premiat la Cannes, pastreaza atent echilibrul in redarea faptelor reale, prezentind versiunile tuturor partilor, nelasind loc concluziilor pripite, tezismului care ar fi coborit productia in categoria “neinteresanta”. Cu o remarcabila parcimonie in utilizarea vorbelor – arta cinematografica e imagine si actiune, iar Mungiu stie asta foarte bine –, lungmetrajul creeaza o atmosfera specifica, developind o comunitate cu norme proprii, aceea de dupa dealuri, rupta de lumea civila, inchisa si, iata, ciudata, care intelege intr-un fel propriu, nu intotdeauna potrivit, ceea ce li se intimpla oamenilor. Replicile se aud doar atit cit e necesar pentru redarea situatiei, lasind epicul si vizualitatea sa se exprime. Filmul are cursivitate si o logica impecabile, structurind cronologic, cauzal evenimentele, excluzind patetismul si pasta groasa, respectind primul amendament din poetica aristotelica: arta e mimesis.
O cronica filmica impecabila
Personajele au un croi impecabil, sint verosimile, puternice. Fiecare se individualizeaza in crochiuri, configurind impreuna un portret al Romaniei prin citeva fizionomii caracteriale. Filmarile alterneaza cadrele generale cu cele de detaliu pe actiunile personajelor, cu relativ putine prim-planuri. Deloc intimplator, caci realizatorii au fost interesati in primul rind de contextul care a generat situatia si a permis ca o viata sa fie curmata atit de brutal. Ochiul camerei de filmat te face martor direct, de parca ai fi fost acolo.
Distributia nu include staruri, iar ideea de a lucra cu actori mai putin ori deloc rodati pe marele ecran are avantajul prospetimii, al stilului interpretativ netributar inca metodelor care, oricit ar fi de bune, sfirsesc prin limitare. Cristina Flutur si Cosmina Stratan au fost validate prin laurii de la Cannes, dar toti actorii au inteles cum sa dozeze buna masura. S-a mers pe un stil de joc interiorizat, auster, dar cu atit mai convingator; pe un tempo asezat, pentru unii poate prea lent, dar perfect adecvat evenimentelor prezentate.
Filmul lui Cristian Mungiu emotioneaza pina la cutremurare, fara sa arate cu degetul. E o cronica filmica impecabila. Dupa dealuri diagnosticheaza o serie semnificativa de probleme sociale ale Romaniei ultimelor decade. Si, lucru important, le prezinta inteligibil si pentru strainii care vor viziona filmul, fara parabole si metaforizari inutile, cu realismul si obiectivitatea impuse de o productie inspirata de un caz adevarat. Pentru ca in patria noastra realitatea depaseste adesea fictiunea!