Si adauga: “Recent, am predat la Stanford. Pustii de-acolo sint inteligenti, bine educati. Pot scrie un eseu critic, dar inca nu se cunosc pe ei insisi suficient de bine incit sa exprime emotia de a se uita la un film. Sint prea cool pentru asta. Mai mult decit literatura, filmul e pentru mine the key to feeling things”. Am facut toata aceasta introducere doar ca sa spun ca, desi a trecut deja o saptamina de cind am vazut Dupa dealuri, singurul lucru pe care pot sa-l articulez cit de cit onorabil e efectul devastator pe care l-a avut asupra mea, efectul-Dancer-in-the-dark care apare doar o data la zece ani si taie in carne vie (a ta), efectul inexplicabil al unui film asupra unui creier, felul in care ramine cu tine, doarme, merge cu tine pe strada.
De citeva zile, incerc sa-mi explic acest efect: de ce am plins la iesirea de la film, in autobuz, acasa, de ce n-am vrut sa vorbesc cu nimeni in seara aia si nu mi-am salutat nici macar prietenii. E acolo, in miezul lucrurilor, o poveste simpla despre moartea cuiva care are nevoie doar de iubire ca sa supravietuiasca, o chestiune de credinta si de indoiala, ochii mari si blinzi ai Cosminei, privirea pierduta a Cristinei, o distanta justa dintre camera si personaje care face lucrurile inca si mai insuportabile, o neintelegere generala de care, nu stiu de ce, mi se pare ca sint si eu responsabila.
Din cauza ca, in film, nimeni nu e suta la suta vinovat, vina se raspindeste asupra tuturor, inclusiv asupra ta, care traiesti in tara care a lasat sa se intimple o asemenea grozavie. Da, asta trebuie sa fi fost explicatia.