Echipa filmului Evadarea si-a stabilit cartierul general in parcarea din stinga Ateneului. Citeva rulote si un cort verde (bufetul), decupate de restul lumii de o banda alb-rosu si pazite de un paznic. Undeva pe dreapta Ateneului e locatia de azi – o cofetarie amenajata intr-un spatiu gol, unde se filmeaza doua intilniri: Florin Piersic, Jr. si Medeea Marinescu/Florin Piersic, Jr. si Ofelia Popii.
Trei personaje-cheie si trei povesti
Nu e fiecare actor cu rulota lui, ca la Hollywood. Intr-una stau actritele, in alta actorii. In alta sint costumele, alta e un fel de spatiu de intilnire al celor de la productie – acolo am aflat si noi primele detalii despre cel de-al doilea lungmetraj al lui Andrei Gruzsniczki, dupa Cealalta Irina. Filmul are trei personaje-cheie si trei povesti care converg. Primul personaj e un matematician, Sorin Pirvu (interpretat de Sorin Leoveanu), care in anul de gratie 1984 vrea sa publice o lucrare de stiinta intr-o revista din strainatate, cu ajutorul altui personaj-cheie, Elena Buciuman (Ofelia Popii), fosta lui iubita care vrea sa plece in Franta la sotul ramas acolo. Al treilea personaj principal e ofiterul de Securitate Alecu Voican (Florin Piersic, Jr.), care incepe s-o urmareasca pe Elena, un tip meticulos, convins de rostul sau pe lume, dar care are probleme cu propria sotie (Medeea Marinescu). Dupa cum explica Paolo Lagana (italian pripasit pe aici si intrat in lumea filmului romanesc – a avut un rolisor in ultimul film al lui Jude, a facut parte din echipa de la Despre oameni si melci), “fiecare personaj incearca sa se descurce in limitele propriului egoism”. Nici un personaj nu e cu totul bun sau cu totul rau, fiecare tradeaza si e tradat. Roluri secundare sau de mai mica intindere au Virgil Ogasanu (tatal Elenei), Marc Titieni (copilul Elenei), Medeea Marinescu (sotia lui Voican), Ada Zamfira (cea mai buna prietena a Elenei), Paul Ipate (tinar securist), Lucian Ifrim (securist cu mustata), precum si Alina Berzunteanu, Dorian Boguta, Mihai Calin, Dan Tudor, Adina Cristescu, Ana Popescu si Andreea Vasile. Scenografia e realizata de Cristian Niculescu, iar costumele de Svetlana Mihailescu.
Locatii multe si deloc ieftine
Turnajul a inceput in 15 octombrie si se va incheia, dupa un periplu bucurestean, in 21 noiembrie. Marta Marinescu, asistent producator, spune ca dupa-amiaza se filmeaza in Poligonul Dinamo, iar de miine, timp de trei zile, in casa lui Sorin din strada Spatarului. S-a mai filmat in interioare in spatele blocului-turn de la Piata Unirii (casa Elenei), la Facultatea de Biologie (scoala unde invata copilul Elenei), la Politehnica (Centrul de Calcul unde lucreaza Elena), la sediul Politehnicii de la Polizu (birourile securistilor). Cu exterioarele a fost mai greu pentru ca si la Poenaru Bordea, si la Ateneul Roman productia a trebuit sa inchirieze parcarile, sa plateasca taxe (si n-a fost ieftin).
“E un film foarte greu ca productie”, spune producatorul Velvet Moraru, “cred ca in afara de Restul e tacere, e filmul romanesc cu cel mai mare buget de scena. Scenografia fara chiria pentru spatii, oameni si masini de cadru costa peste 70.000 de euro, adica 10% din buget. Dar cred ca iese bine”. Producatorul e multumit ca lucrurile au decurs pina acum conform planului. Deja Dana Bunescu s-a apucat de un premontaj, desi face acelasi lucru concomitent si la noul film al lui Corneliu Porumboiu. Filmul e turnat pe pelicula ORWO alb-negru, care se va procesa la Budapesta. “E scump si greu”, recunoaste Velvet Moraru, dar necesar pentru a capta “toate nuantele de gri ale acelor vremuri”, plus ca – va marturisi regizorul mai tirziu – directorul de imagine Vivi Dragan Vasile dorea de multa vreme sa mai faca un film in alb-negru.
Ca trei filme diferite care converg
Dupa Examen si Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, Velvet Moraru e la al treilea lungmetraj despre comunism pe care il produce si, daca se declara autoironic “optzecista” si “nostalgica”, e pentru ca “anii ‘80 sint anii tineretii mele, deci cei mai frumosi. Anii tineretii sint cei mai frumosi oriunde ai trai, in orice regim”. Lucrurile s-au petrecut in felul urmator: Andrei Gruzsniczki a contactat-o pe Velvet Moraru cu o poveste pe care au prelucrat-o impreuna pentru ca initial trebuia filmata in strainatate, pe urma au obtinut un grant de dezvoltare de la CNC, dar au cistigat un grant de productie de-abia la a doua incercare.
Andrei Gruzsniczki detaliaza: “Am plecat de la povestea unui unchi de-al meu, arhitect, care in 1987 a mers la un congres in strainatate, a ramas, a depus actele si asa a inceput toata tevatura. Sotiei si copiilor nu li s-a dat drumul din tara un an de zile, timp in care nu se intimpla nimic. Initial, povestea se concentra pe drama lui de a-si aduce familia, dar ne-am dat seama ca nu se putea filma afara din multe puncte de vedere. Sa refaci anul 1984 ar fi fost scump, plus ca trebuia sa lucrezi cu echipe de acolo, si atunci m-am repliat pe povestea de acasa si am ajuns pina la urma la o poveste despre iubire si tradare”.
Structura destul de dificila a scenariului, cu trei povesti ca trei filme diferite care converg, a venit de la sine: “N-am stiut de la inceput ca voi avea trei povesti concentrate pe trei personaje, dar cind am mutat povestea in tara, mi-a ramas ruptura familiei si a trebuit sa dezvolt in jurul nevestei niste situatii si niste personaje. Am incercat sa gindesc putin destructurat, pe felii. Sigur ca am o mare teama si o mare curiozitate daca, puse cap la cap, ele vor da unitatea pe care mi-o doresc”, recunoaste regizorul.
Acesta declara ca si-a propus o drama psihologica accesibila spectatorilor de oriunde, pentru ca manipularea “a existat, exista si va exista”, dar, ca sa contureze un tablou veridic al epocii, s-a intilnit cu fosti ofiteri de Securitate. Acestia n-au prea dorit sa vorbeasca si au spus mai mult “lucruri de suprafata” (“unul singur a fost mai deschis, dar nu-mi dau seama pina unde”), dar au fost de folos pentru “datele tehnice” pe care le-au dat “despre sistemul lor si despre modul lor de a fi”. “Ce am remarcat la toti e o constructie identica in modul de a fi pe care incerc sa o transpun in personajul lui Voican”, spune Gruzsniczki.
“A fost o intimplare fericita”
Securistii cu care s-a intilnit regizorul sint, confirma Florin Piersic, Jr., “foarte alunecosi si cu schimbari bruste de comportament, de la dragut la taios”. Acest lucru e mai dificil de obtinut in cinema. “Si personajul meu are chestii abrupte, si de asta se mai trage o dubla si inca una, pentru ca accidentele astea trebuie sa fie subtile, dar nu atit de subtile incit spectatorul sa nu le remarce.”
Dupa ce si-a schimbat hainele pentru o noua scena, Florin Piersic, Jr. ne primeste in rulota “baietilor” cu o gluma asijderea (“Dezbracati-va”), ocazionata de dogoarea care vine dintr-o aeroterma rosie. Raminem sobre si declansam reportofoanele. Actorul n-arata rau cu mustata de Franco Nero, dar o uraste si abia asteapta s-o dea jos. La intrebarea “de ce te vedem atit de rar in filme? “ raspunde franc: “Pentru ca n-am ocazia sau nu sint atit de des chemat la castinguri. In cazul de fata, a fost o intimplare fericita, pentru ca am dat probe pentru doua roluri – matematicianul si securistul. Andrei era la un moment dat indecis, credea ca Sorin Leoveanu si cu mine putem face rocada”. Pina la urma s-a ales cu rolul care ii placea cel mai mult, pentru ca e “mai complex”. Acest lucru ii confirma o maturizare asteptata. “Aveam nevoie de un astfel de rol pentru ca la 20 de ani, in teatru sau in scurtmetraje, eram intotdeauna tinarul indragostit. Acum ma intereseaza mult mai tare roluri de genul asta. “ In plus, ii era si dor sa mai joace intr-un film. N-a mai ajuns pe un platou de sapte luni, unde a filmat pentru o zi o scena cu Shia LaBeouf in The Necessary Death of Charlie Countryman (“daca ramin 30 de secunde din acel minut, sint fericit”), si se imparte acum intre film si teatru, desi il gidila degetele sa continue sa scrie. In 17 noiembrie are premiera cu un spectacol de teatru pe care il regizeaza (Colibri de Garret Jon Groenveld, cu Daniel Popa si Laurentiu Banescu, la Godot Cafe Teatru), dar alt proiect ca actor in cinema nu are deocamdata.
La Evadarea ii plac mult si oamenii din echipa. “Nu e flaterie, e realitate. Sint oameni foarte saritori. Am cerut azi un pahar cu apa si au venit doi oameni sa imi aduca, in acelasi timp si din directii diferite. Functionez mai bine cind ma simt bine cu cei de pe platou. Probabil ca spun o timpenie, dar mi s-a intimplat sa-mi dau seama in timp ca au cazut niste proiecte tocmai din pricina ca nu reuseam sa leg punti reale cu oamenii aceia, nu reuseam sa comunic cu ei.”
“Ma simt un pic pe un teren nesigur”
Ofelia Popii e imbracata intr-un sarafan de lina pe care pot jura ca l-am vazut acum aproape 30 de ani in paginile de moda din almanahul Femeia. Dupa ce ii explica lui Paolo Lagana ceva legat de o replica din scenariu, se asaza la coltarul din rulota si admite ca personajul ei e “greut”, dar ca ii place “foarte tare”. “E o tipa inteligenta, o matematiciana care a ramas singura cu copilul si care se lupta pentru obtinerea pasaportului ca sa ajunga la sotul ei, in Franta. E o tipa onesta care ajunge sa faca lucruri condamnabile, si asta e interesant de urmarit. “ Tinara actrita e deja un nume in teatru, dar in film face inca primii pasi, recunoscind ca (“na! “) are emotii. “Mi-e foarte greu sa imi dau seama deja cum e filmul, pentru ca n-am filmat in continuitatea scenariului, lucru dificil pentru mine in masura in care, de obicei, la teatru se repeta in ordinea actiunii din piesa. Filmul difera ca mijloace de teatru si ma simt un pic pe un teren nesigur”, recunoaste ea.
Si continua: “Imi lipseste sa fac mai mult cinema. Mijloacele interioare sint aceleasi – esti tot tu cu emotia si cu intelegerea ta, dar ca expresie si forma e diferit. Pui accentele un pic diferit. In teatru te joci mai mult cu nuantele, iti permiti sa scoti in evidenta mai multe, pe cind in film totul trebuie sa ramina mai misterios. Ma refer si la nivel de text, de rostire, dar si la expresie. In teatru dai mai mult, ca trebuie sa ajunga si la cel din spate, dar mie imi e mai greu sa fac cinema pentru ca imi e mai greu sa ma reprim. Daca as fi jucat mai mult in film, as fi inteles mai repede”.
Scenariul i se pare “bine scris”, urmarind “un traseu psihologic care ajunge de multe ori la limita”. Ca si Florin Piersic, Jr. sau Sorin Leoveanu, munca Ofeliei Popii la filmul lui Andrei Gruzsniczki se impleteste cu teatrul. Inainte de repetitiile la Platonov (de Cehov, regia Alexandru Dabija, la Teatrul National “Radu Stanca” din Sibiu) a avut doua saptamini de repetitii cu interpretii personajelor celor mai importante din film, dupa care, inainte de filmari, a facut o pauza de 10 zile pentru ca avea premiera la teatru. Pe urma, pentru ca incepeau filmarile, a trebuit sa rareasca din spectacole.
Asemeni regizorului, si Ofelia Popii e de parere ca Evadarea nu e construit in jurul unei problematici atasate comunismului: “Sper ca oamenii sa descopere ca poti face lucruri nasoale rau, chiar daca esti bun. Lucruri din acestea se intimpla si acum, nu doar in comunism. Si acum esti presat cu usa si ajungi intr-un stadiu in care, oricit ai fi de rational si de echilibrat, ajungi doar sa vrei sa iti scapi pielea ta sau pe cea a cuiva drag, fiind obligat sa-ti calci pe suflet, pe principii, pe orice”.
Evadareava fi terminat, cel mai probabil, in primavara lui 2013.
Andrei Gruzsniczki despre alegerea protagonistilor
“Ofelia cred ca e perfecta pentru rol. Are dramatism in ea fara sa joace. Mi se pare foarte buna ca figura, ca semn dramatic. Plus ca isi incarca foarte bine personajul si, daca e bine dozata, il duce foarte bine, fara dificultate. Ce imi place foarte mult e ca, asumindu-si personajul, si l-a gindit cap-coada, si atunci, in alte momente, aproape ca aflu de la ea mai multe despre secventa respectiva decit voiam eu sa-i spun.
Alegerea lui Florin a fost oarecum neasteptata pentru ca initial il doream pe Adrian Titieni. Intr-un fel, cred ca ar fi fost o alegere la prima mina. Mi s-a sugerat la un moment dat Florin si, dupa vreo doua intilniri, am incercat sa mi-l imaginez cu mustata. Era amuzant pentru ca spunea: «Poate imi lasi doar un pic de barbita». Cred ca mi-a placut la el raceala pe care incerc s-o obtin, un fel de aroganta neasumata din gesturi si din cum se poarta.
Sorin a fost alegerea fireasca in clipa cind am ales-o pe Ofelia. Cind a venit Ofelia, varianta pe care o aveam initial pentru personajul Sorin nu se lipea de nici o culoare, si primul care mi-a venit in minte in secunda doi a fost el. L-am sunat, l-am chemat, am dat proba cu ei, mi s-a parut ca se lipesc foarte bine si am batut imediat palma.”
“Acum 28 de ani aveam 6 ani si incepusem de o luna scoala. Ma trezeam foarte devreme si mergeam in tramvaiele alea foarte inghesuite impreuna cu fratele meu, care era cu 6 ani mai mare si care se impingea cu toata forta in oameni ca sa nu ma stropseasca. Eram destul de abulica, deoarece la scoala erau destul de multe coridoare, multe clase si nu stiam exact care era a mea.” – Ofelia Popii
“Acum 28 de ani eram student la Electronica. Am terminat-o in 1986, am facut si stagiatura, iar in 1990 eram pregatit sa dau la Regie. Schimbindu-se calimera, am si intrat.” – Andrei Gruzsniczki