Intr-o cronica usor exaltata la Demonii vintului, Paul Cernat (remarcind totusi ruptura intre “incintatorul poem exotic” si romanul realist din roman) o inscria pe Daniela Zeca in linia Alecsandri-Macedonski, clasificind-o ca o “romanciera esteta, exotizanta si calofila”. Dar, daca exoticul e in functie de privitor si deci fluid, estetismul si calofilia subintind o intreaga atitudine culturala si un stil perfect omogen si etans. Calofil poate fi numit, din generatia noua de prozatori, Filip Florian. Daniela Zeca se adapteaza stilistic la contextul tematic si la necesitatile compozitionale ale fiecarui roman din “trilogie”, avind cameleonismul unui autor profesionist care poate scrie oricum. Mai degraba decit in linia Alecsandri-Macedonski, o putem vedea in proximitatea lui Dan Lungu, scriitor la fel de inteligent, de mobil si de atent la publicul larg.
Un roman “vechi” si in acelasi timp “nou”
Omar cel orbeste, practic, ultima secventa din cucerirea acestui public, caruia i se ofera riscurile documentarii (autoarea cartii a fost in Iranul contemporan), stratificare cultural-istorica (note de subsol traducind termeni, sintagme, acceptii din epicul propriu-zis), o intriga palpitanta, bine condusa, rupturi de registre si alunecari de planuri temporale; abia la urma, exotismul in contextul globalizarii. Romanul este in acelasi timp “vechi” si “nou”, dominat de cutume in Iran si relaxat in spatiul autohton postrevolutionar, pitoresc la modul romanesc si impregnat de aerul tare al unui Orient cu taruf si Comiteh.
Daca Romania vazuta prin ochii tot mai bolnavi ai exilatului Omar ne este familiara, spatiul de care protagonistul se desprinde (si care va fi “procesat” in amintiri intense si in perceptii halucinante, la limita fantasticului romanesc) da componenta unei culturi sensibil diferite. Cititorul e prins, pe de o parte, de modul in care un strain ca Omar percepe si defineste Romania de azi. Interesul e stirnit, pe acest palier, nu de spatiul romanesc ca atare, ci de reprezentarea lui proaspata, inedita, in mintea unui oriental. In cealalta sfera, dimpotriva, accentul cade pe realitatea istorica si geografica, pe vechea cultura persana si pe cutuma iraniana, dorite cit mai putin modulate stilistic si “distorsionate” epic. Exotismul apare, prin urmare, pe o structura realista de abordare si incizie epica. Un stil lucrat si catifelat, saturat de comparatii “poetice”, marcheaza paginile “romanesti” ale lui Omar, cum este si logic, in grila compozitionala a Danielei Zeca. Stilul este omul, nu lumea din care vine; astfel ca poeticul de insolitare al lui Omar “cel orb” va fi dublat de realismul exact si dur placat pe spatiul din care a fugit. Iata o scena din spatiul nostru atit de familiar, dar alcoolizanta si halucinogena, incarcata ca atmosfera si maniera: “Chelnerul le pusese vinul in decantor si lasase vasul intre ei doi, ca pe o brosa bombata si mare, care trimitea irizari de singe si de fruct terciuit, iar culorile ii treceau lui Omar peste chip, facindu-l sa para si mai schimbat. Vinul se dezlega linga sfesnicul de pe masa, in care ardeau doua luminari, iar caldura lor invia taninuri de scoica, de piatra si virtej de nisip. – Chiar de ai mai baut de cind esti aici, minte-ma ca e primul vin. – N-am de ce sa te mint, e chiar primul. – Il cunosc si l-am vrut special pentru tine, ai sa-i simti imediat duhurile de apa. Ca si cum ar fi asteptat replica, acelasi garcon aparu de indata si le mai turna in pahare. Aerul dintre ei se satura brusc de arome de scoarta, de pergament si de crabi uscati, plus o boare de pruna coapta” (p. 93). Si – la antipod – o scena iraniana, intr-un stil aproape neutru, expozitiv, in care priza la real se dovedeste mult mai importanta decit culoarea romanului “exotic”: “In sfirsit, inchisese biroul. Era o tacere ca vinerea, dar nu lua in seama ecoul sinistru al coridorului. Cobori. Ventilatoarele liftului se oprisera si cind usile se deschisesera in pasaj, intunericul umed si mirosul de igrasie ii ridicara un val de greata in piept. Era sapte si jumatate, cel mult, dar prea multa liniste si chiar nici un bec. Stia bine drumul, il facea zi de zi, la iesirea din tubul intunecos ar fi dat de luminile hangarului de masini. Isi misca picioarele tot mai repede si aproape se trezi alergind, cind o tintui vocea: – Unde fugi asa, catea a Islamului? Unde fugi, Shirin a smintitilor si a leprelor tradatoare? Stai pe loc, ca esti arestata! Nu mai exista indoiala: era un pasdar al moralitatii si al legii Coranului, unora ca el le-ar fi recunoscut vocea oriunde i-ar fi intilnit” (p. 251). Doua elemente verbale de o inadecvare la realismul cinematografic aproape insesizabila (“chiar” din “chiar nici un bec” si “ca” din “ca esti arestata”) vin, simptomatic, din aceeasi necesitate de exactitate a prozatoarei.
Cititorul autohton se va simti flatat in orgoliul sau patriotic
O alta banalitate care s-a tot reluat in comentariile dedicate romanelor anterioare ale Danielei Zeca se vede infirmata, inca o data, de Omar cel orb. Autoarea nu-si cistiga lectorul printr-o specificitate inaccesibila majoritatii noastre cititoare, printr-o lume atit de veche, de indepartata si de “exotica” (termenul obsedant) pe care o descoperim in paginile cartii. Nu doar formula, ci si “conceptul” romanului de fata rezida intr-o ciocnire de lumi palpabile si intr-o intersectare de timpuri culturale. Globalizarea este platforma pe care acestea devin posibile si vizibile. Daniela Zeca are pe culoarul ei (ca si Dan Lungu pe al sau) rabdarea de a urmari si a exploata implicatiile romanesti. Un roman centrat pe un iranian exilat in Romania este ceva nu doar nou, in proza autohtona, dar si foarte promitator epic. Perspectiva va fi complet diferita de cea a proiectiilor de exil dinainte de 1990, care compuneau infernul meschin din “lagarul socialist” in contrast cu normalitatea democratica occidentala: spatiul nostru de referinta si compensare imaginara. Perspectiva e acum rasturnata spectaculos, iar cursorul se deplaseaza dinspre Orient inspre Estul Europei. Romania devine, asa zicind, “Vestul” lui Omar: si geografic, si sub raportul unei normalitati a vietii. Nolens-volens, cititorul autohton se va simti flatat in orgoliul sau patriotic si va empatiza, de pe pozitia unei parti mai norocoase in prezentul istoric, cu suferintele personajelor ramase captive in Estul Estului. El le va raporta la propria experienta de regim totalitar si va putea intelege mai bine drama de context (nu neaparat de cultura) a personajelor feminine condamnate la moarte. Din nou, se poate face constatarea ca nu este nimic “exotic” in aceasta raportare.
Daniela Zeca imi pare unul dintre cei mai nedreptatiti prozatori din generatia inca-tinara. Succesul real la public i-a facut mefienti pe unii comentatori ai actualitatii literare, iar cronici de genul celei mentionate la inceputul acesteia nu au prea contribuit la buna receptare a unei autoare originale si curajoase.
Omar cel orbva fi un bestseller. Insa pariul meu critic e altul: autoarea lui va fi un nume de prim ordin in proza romaneasca postrevolutionara. “Trilogia orientala” care nu e trilogie si “exotismul” care nu este exotism reprezinta, in cazul sau, doar inceputul.
Daniela Zeca, Omar cel orb, roman, cu un “Cuvint inainte” al autoarei, disponibil si in editie digitala, colectia “Ego. Proza”, Editura Polirom, Iasi, 2012, 264 p.
Galerie foto
