Montati opera in Romania dupa o pauza destul de mare. De la Oedipe nu ati mai montat opera. Este invitatia Operei iesene una care v-a atras in mod deosebit fata de a celorlalte opere? A fost o propunere singulara sau ati avut de ales?
Dupa Oedipe, nimeni nu m-a invitat sa montez opera niciodata si e surprinzator intr-un fel, pentru ca, desi Oedipe a fost extrem de controversata – au fost multi care au avut obiectii imense la aceasta montare foarte contemporana a operei, dar si altii care au primit-o cu multa caldura si intelegere –, invitatiile nu au curs dupa acest spectacol. Cind a venit la Opera, primul lucru pe care l-a facut Beatrice Rancea a fost sa-mi dea un telefon si sa ma intrebe daca vreau sa vin la Iasi. Sigur ca Iasul este un loc de mare insemnatate, aici este prima scena culturala. Am fost foarte miscat ca invitatia a venit de la Iasi si am raspuns cit de repede am putut.
Planul dvs. si al conducerii Operei a fost de la inceput sa mergeti pe doua montari, pe doua spectacole? Le montati aproape simultan.
Da, pentru ca sansa a facut sa am un an sabatic la Universitatea Columbia, unde sint profesor si unde am catedra de teatru. I-am spus lui Beatrice ca sint liber pentru doua luni si ceva, ceea ce este o exceptie, si, inteligenta cum e, a profitat imediat de aceasta ocazie si mi-a spus ca in cazul acesta facem doua proiecte, cite unul pe luna. Si iata ca facem aceste Indii galante, care au fost initial concepute pentru Opera “Garnier” din Paris, iar al doilea spectacol este cu Troienele, care face parte din Trilogia antica pe care eu am montat-o cu multi ani in urma la Teatrul National, cind am fost director, imediat dupa ‘89, si in care Beatrice insasi a participat ca actrita si dansatoare.
La un moment dat se zvonise ca urmeaza sa remontati Trilogia antica in totalitate.
Da, poate. Oricum, este un spectacol care a marcat intr-un fel istoria teatrului, pentru ca acum a devenit subiect de scoala, este in manual in scolile de teatru din America, se discuta ca un fel de exemplu al avangardei secolului XX si e interesant ca cei foarte tineri, studentii cu care am avut o intilnire chiar aici, la Iasi, cu ocazia decernarii titlului de Doctor Honoris Causa, erau extrem de curiosi sa afle cum este aceasta Trilogie despre care au citit, dar pe care nu au vazut-o. Un motiv foarte bun de a reface o parte din Trilogie este ca in special generatia tinara sa aiba ocazia acestei experiente directe a spectacolului.
Publicul iesean, nu doar de opera, dar si de teatru, este privit drept unul extrem de conservator. Este obisnuit mai degraba cu montari clasice. Teatrul iesean, pina in urma cu citiva ani, nu prea a lasat loc experimentului. Cum credeti ca vor fi receptate spectacolele dvs., de o asemenea amploare si nu in nota poate uneori provinciala cu care ne-am obisnuit?
Cred ca avem obligatia, cind lucram in orice domeniu al artei, sa surprindem, pentru ca daca nu aduci acest element de surpriza, arta sta pe loc. De fapt merge inapoi, pentru ca sa refaci intr-un mod traditional, cu respect pentru traditie, un spectacol care a fost facut intr-un stil care a fost vazut inainte poate fi meritoriu, poate fi pe gustul unora, dar sigur nu asta duce arta inainte, nu asta face ca arta sa progreseze si sa se dezvolte. Tot ce s-a creat in arta, in toate epocile, a fost ceea ce a socat, a surprins sau a deranjat. Nu vreau sub nici un motiv sa deranjez, pentru ca traim intr-o perioada extrem de tulbure in lume, in societate, in Romania in special, plina de frustrari, de sentimente negative, chiar de ura unul fata de altul, avem in jur exemple – in politica si la televizor – de momente foarte dezagreabile si nu vreau ca nimeni sa vina la teatru sau la opera si sa se simta si mai frustrat decit in viata. Deci scopul este, dimpotriva, sa cream o stare de deschidere, o stare de bucurie, de armonie, de surpriza, de pasiune pentru muzica, pentru teatru. E tot ceea ce de fapt ne inalta spre o alta stare, stare pe care viata, asa cum e in toata mizeria ei si in toata frustrarea ei, nu ne-o ofera. Trebuie asadar sa mergem la teatru sau la opera pentru a intra intr-un alt curent de energie, un curent de energie de care ne este foame, de care ne este sete, dar de care nici nu stim ca avem nevoie. Cind spuneti ca spectatorii ieseni sint conservatori e foarte bine, nu au decit sa fie, dar asta nu inseamna ca ei nu au dreptul sa se deschida spre ceva ce nu cunosc. Ii invit sa vina, nu am nici un fel de teama ca fruntile lor nu vor fi relaxate, iar zimbetul nu va fi pe buzele lor la sfirsitul spectacolului.
Aveam in minte si o intimplare neobisnuita cred ca si pentru lumea teatrului romanesc, cel putin din epoca in care traim, cind un profesor de liceu a intrerupt un spectacol de teatru, s-a urcat pe scena si a invitat elevii impreuna cu care se afla la spectacol sa iasa din sala dupa numai douazeci de minute ale reprezentatiei, considerind ca textul respectiv continea trivialitati.
Stiu ca a provocat mult zgomot acest incident, dar nu cunosc spectacolul, nu cunosc piesa, nu am fost acolo, deci nu am cum sa spun de partea cui este dreptatea. Un singur lucru vreau insa sa va spun: de multe ori eu insumi merg la teatru si de multe ori eu insumi as vrea sa spun: “Opriti-va! Ceea ce faceti pe scena este absolut o gogomanie”. Nu are nici un drept un regizor sau un grup de actori sa arate pe scena ceva ce ne face sa ne simtim mai putin nobili, mai putin demni decit ne simtim oricum. Poate ca acest profesor s-a grabit, a mers prea iute pe scena. In general, cred ca ceea ce teatrul ofera – limbajul si mesajul folosite – este atit de trivial, atit de sarac, atit de mediocru, incit oamenii din sala au dreptul sa se scoale si sa spuna: “Nu, nu vrem asa ceva!”.
Dar cum priviti zona aceasta de teatru social care s-a dezvoltat in Romania ultimilor ani? Tineri regizori pun in scena, alaturi de tineri dramaturgi, spectacole care vorbesc despre mizeria din mahala, despre viata dezordonata a tinerilor, despre fenomenul drogurilor. Limbajul acesta de aici vine, din mahala.
Dar nu numai avangarda despre care vorbiti, a teatrului, ci si filmele romanesti, care sint extrem de pretuite acum in lume, sint la moda. Filmul romanesc este in momentul de fata foarte hot la New York, la Paris, la Cannes. Iar aceste filme romanesti trateaza exact subiectele pe care le-ati descris. Este un fapt ca aceste filme si piese pe care unii le stiu, iar altii nu le stiu incearca sa arate o imagine care nu este foarte placuta. Este un aspect al vietii care este extrem de dureros, care este frustrant si care trebuie aratat. Sint de acord ca este o directie justa. Problema mea personala cu aceste manifestari, si in filmul romanesc, si in aceste spectacole ale avangardei tinere, este ca spun ceva despre cit de rau e, dar nu dau in nici un fel gustul a ceea ce ar putea sa fie altfel. Deci pentru mine teatrul, muzica, cinemaul ar trebui sa ne dea un gust despre o alta posibilitate. Iar aceasta stare este starea de metanoia, de transformare, de catharsis, pe care arta din Antichitate o are si care s-a pierdut azi in foarte multe domenii.
Este poate si motivul pentru care filmul romanesc sau acest tip de teatru underground sint cel mai putin pretuite la ele acasa?
Da, pentru ca intr-adevar oamenii au nevoie de altceva. Nu inseamna ca au neaparat nevoie de un entertainment trivial sau ieftin sau de spectacole de televiziune foarte frivole, desi, din pacate, populatia spre asta tinde din lipsa de altceva, dar cred ca de fapt arta, ca sa fie cu adevarat socotita cu “A”, si nu cu “a”, trebuie sa cuprinda zone de influenta de o calitate alta decit cea a vietii obisnuite, a uritului, a morbidului, a urii, a negativitatii. Toate acestea sint valabile, exista, trebuie aratate, dar intr-un fel trebuie dat gustul unei alte realitati, pentru ca nu este singura realitate. Aici este problema, ca aceste filme romanesti foarte cotate in lume, aceste piese de avangarda despre care vorbiti sint foarte necesare, dar ele prezinta o realitate ca si cum aceasta ar fi realitatea totala. Nu este adevarat, este o minciuna. In oricare dintre noi exista o alta realitate, in oricare om exista o alta posibilitate ascunsa, secreta, misterioasa. Exista in fiecare dintre noi o dorinta spre altceva, spre o fereastra care se deschide inspre un alt orizont. Aceasta este vibratia de speranta, si nu o speranta optimista de film hollywoodian, ci o speranta adinca ce se apropie de o zona spirituala, care este la fel de reala ca si realitatea sumbra a vietii obisnuite.
Pomeneati de titlul de Doctor Honoris Causa care v-a fost acordat de catre Universitatea de Arte ieseana, de intilnirea cu tinerii. In aceste spectacole pe care le montati lucrati cu foarte multi tineri, si nu e vorba doar de angajati ai Operei, ci si de foarte multi colaboratori care au ocazia sa lucreze cu un regizor ca dvs. Cum vi s-a parut intilnirea cu ei si cit de bine formati ii vedeti din scoala de teatru de aici?
Despre formatie nu pot sa imi dau seama pentru ca ei aici trebuie sa raspunda la niste cerinte foarte concrete, foarte precise, foarte exacte ale formei de teatru-opera pe care doresc sa o cladesc, dar ca imi place sa lucrez cu tineri, acesta nu este un secret. Toata Academia itineranta care imi poarta numele si care a avut mai multe sesiuni in diferite locuri, printre care si Ipotesti anul trecut, demonstreaza dorinta tinerilor de a lucra intr-un mod care este cu adevarat profund, cu adevarat complex, de a investiga, de a gasi mijloace, de a merge la scoala intr-un alt fel – pentru ca nici o scoala nu este suficienta, chiar scoli bune nu sint suficiente. Ai nevoie de mai mult. Iar scolile pe care le propun eu, aceste scoli de vara, ii dau de fapt posibilitatea actorului sa isi imbogateasca nu numai imaginatia, dar si valentele tehnice ale trupului, ale vocii, intr-un fel cu totul aparte, in care nici nu s-a gindit ca se poate.
Ati vazut filmul lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri? Ati montat Spovedanie la Tanacu. Sint sigur ca sinteti la curent cu diferendul care a intervenit intre Tatiana Niculescu Bran, autoarea cartilor, si regizorul Cristian Mungiu. Cum credeti ca a aparut aceasta ruptura?
Imi pare foarte rau de aceasta ruptura, pentru ca ii apreciez pe amindoi. O apreciez pe Tatiana pentru ca ea a creat acest scenariu de teatru dupa care noi am facut spectacolul care a fost prezentat la New York, unde Mungiu s-a intimplat sa fie si unde a vazut pentru prima oara Tanacu. Prima lui impresie despre Tanacu a fost prin spectacolul nostru si intr-un fel imi pare bine ca a ajuns sa faca acest film atit de premiat si atit de iubit astazi, dupa ce initial a vazut ceea ce am facut noi. Deci am un mic sentiment de recunostinta. Dar nu cunosc evident detaliile despre ceea ce s-a intimplat intre ei si nici nu vreau sa le cunosc, pentru ca nu imi plac aceste stari de tensiune si de disensiuni, de neintelegere.
E de mirare pentru ca intr-un alt interviu cu Tatiana Niculescu Bran, inainte de a vedea practic rezultatul, spunea ca a avut nenumarate oferte din partea cineastilor pentru scenariul sau, insa doar lui Cristian Mungiu a acceptat sa i-l incredinteze. Mi se pare paradoxal ce se intimpla acum.
Da, si mie mi se pare paradoxal si realmente vreau sa ne oprim aici cu aceasta discutie, pentru ca sper ca totusi o impacare va avea loc.
Filmul cum vi s-a parut?
Filmul este foarte, foarte interesant pentru ca este absolut opusul a ceea ce am facut eu. Si asta evident ca ma bucura, pentru ca din acelasi subiect se pot face lucruri diametral opuse. Spectacolul meu, pentru cei care l-au vazut, era foarte hot, foarte pasional, eram eu insumi intrat emotiv in acest subiect, participam eu insumi ca regizor in drama acestei fete, in toata nebunia care s-a creat in jurul acestui subiect si eram intr-un fel la o temperatura foarte inalta tot timpul spectacolului, iar spectatorii erau si ei prinsi in virtej. Filmul te prinde, dar cu totul altfel. Este foarte distant. Mi s-a parut un film in care regizorul parca observa din afara, parca observa ceva fara sa se implice. Mungiu nu se implica deloc, iar acesta este marele lui merit, marea lui calitate, ca parca nu are nimic de spus. El nu spune nimic. Priveste ceva, povesteste ceva si ii lasa pe spectatori sa isi faca propria lor parere, ceea ce este un lucru foarte nobil si frumos, dar diametral opus, pentru ca eu eram extrem de implicat, eram foarte, foarte inauntru.
Montati in Romania intr-o perioada de agitatie politica maxima. Vi se pare din tot ceea ce observati in jur ca vara aceasta politica si atmosfera aceasta de alegeri il influenteaza si pe artist, poate chiar si pe omul de rind, sau sint doua lumi paralele?
Totul ne influenteaza. Nu poti sa traiesti intr-un fel de insula a lui Prospero sau intr-un fel de sera in care esti purificat de groaza din jur. Esti in mijlocul groazei, in mijlocul terorii de tot felul, teroarea televizorului, teroarea politicii, a demagogiei, a saraciei, a panicii, a agitatiei fiecaruia care nu stie ce se va intimpla miine. Sintem toti actori in viata. Dificultatea este ca, atunci cind incercam sa facem teatru, trebuie sa vedem cum aducem cu noi bagajul acesta greoi al vietii si cum incercam sa-l usuram. Pentru mine arta este un fel de act de purificare. Iar daca nu purifica neghina de saminta buna, daca nu reuseste sa distileze emotia greoaie a vietii si nu o aduce pe un alt plan al unei fluiditati, al unei usurinte, al unei stari de impacare, nu de impacare mistica sau naiva, prosteasca, ci de impacare prin intelegere, adica intelegem ca viata este grea, ca tot ce se intimpla in jur este extrem de dificil si fara solutie, dar in acelasi timp realizam ca in mijlocul acestui iad care este viata – desi poate exagerez, dar citeodata este un iad, citeodata un iad placut, dar totusi un iad – putem sa gasim o amintire ca altceva este posibil, intotdeauna altceva este posibil. In mijlocul unei zile intunecoase trebuie sa ne uitam la cer si sa vedem ca norii nu sint solutia definitiva, ca deasupra norilor este soarele.
Pentru multi dintre noi, cei care sintem interesati de fenomenul cultural, ceea ce a realizat Institutul Cultural Roman parea de neintors din drum. Urmarim acum comunicatele de presa ale noii conduceri si pare ca ne intoarcem la un tip de a conduce cultura prin ucaz. Or, cel putin pentru occidentali, cred ca pare un lucru de neinchipuit. Ce fel de reactii credeti ca vor fi in final de la partenerii externi cu care se facusera angajamente, avind in vedere toate schimbarile acestea?
Pot sa va spun doar ca in orasul in care locuiesc, sub conducerea lui Patapievici si a Corinei Suteu la New York, niciodata de cind eu stau acolo, adica de zeci de ani, ambasada culturala romana nu a avut mai multa atractie, interes si raspuns de la americani ca in acesti ani. Ceea ce a facut Corina Suteu este extraordinar. Cei care o critica si o injura habar nu au ce a facut. A facut un lucru imens.
Este in acelasi timp si cel mai denigrat institut cultural roman de o parte a mediei.
Exact, pentru ca atunci cind incerci ceva nou, esti intotdeauna atacat. Este si normal, trebuie sa iti asumi acest risc. Dar orice publicatie importanta, de la “New York Times” la “Time Magazine”, toata populatia culturala a New York-ului au vibrat la ceea ce artistii romani invitati la New York au avut de spus. Deci acestia au fost realmente crema artei romanesti care a fost o ambasadoare mult mai eficienta decit politica. Romania a fost cunoscuta la New York prin arta, prin cultura, ceea ce este extraordinar. Ceea ce se va intimpla acum, asta va disparea, deja a disparut. Dintr-odata nu se mai scrie despre Romania, dintr-odata tot ceea ce s-a cladit se naruie. Asta in afara. Inauntru e interesant, pentru ca in Romania se intimpla un fenomen foarte ciudat. Este, din pacate trebuie sa o spun, manifestarea lasitatii, o lasitate imensa, pentru ca cei care erau foarte aproape de Patapievici l-au tradat pentru ca vor sa se puna bine cu noua conducere, iar cei care erau inainte sus pe baricade dintr-odata au disparut. Si iata ca acesta va fi complet dat uitarii. Sigur ca ne vom adapta, asa cum o facem tot timpul. Acesta este intr-un fel caracterul destul de neplacut si de jenant al romanismului.
La o scara mai mica, si odata cu disparitia TVR Cultural, s-a intimplat acelasi lucru. Practic o intreaga breasla care beneficiaza de pe urma serviciilor de imagine a preferat sa taca. Cit de periculoasa este pina la urma aceasta complicitate? Nu se va rasfringe asupra tuturor intelectualilor?
Aceasta este problema pe care a avut-o aceasta tara de mult si continua sa o aiba. Este un fel de destin intunecat al pasivitatii, al inertiei, al lasitatii, al faptului ca sa-mi fie mie bine, sa am sarmale de Craciun, adica sa-mi fie mie bine acolo unde sint, si intr-un fel al lipsei totale de eroism si de curaj.