Exista o sumedenie de creatori (oameni din teatru, film sau din literatura) care cred ca injuratura sau nuditatea pot avea un efect de Viagra asupra operelor construite de dinsii; ca valoarea se confunda cu controversa. Foarte putini sint cei care reusesc sa produca, folosind si mijloace de genul acesta, creatii valoroase. Nu am vazut spectacolul de la Teatrul National din Iasi; drept urmare, nu pot sa ma pronunt in nici un fel asupra valorii sale. Ceea ce pot spune este ca institutia teatrului seamana izbitor cu una academica: este un spatiu al gindirii libere, al creativitatii si – spre dezamagirea unora – al experimentelor (bune sau proaste).
Insa, inainte de toate, teatrul produce emotie. Emotie estetica. Pe aceasta, puristii o confunda intotdeauna cu propriile lor frustrari. Acestia fac parte din categoria “domnului Ovary”: sintagma ii apartine lui Cristian Tudor Popescu; in urma cu ani buni, domnia sa a scris un text despre un asemenea om; un intelectual dominat de propriile angoase, carora le gasea – duios de-a dreptul – adversari imaginari; pe scurt, un om inteligent profesional, insa cu desteptaciunea sociala expiata. Profesorul din Iasi care a oprit piesa jucata la “National” se inscrie fara dubiu in categoria asta. Omeneste, poti sa-i intelegi disperarea: adusese elevii, impreuna cu parintii, la o piesa de teatru despre care nu stia ca are si replici “licentioase”; simtindu-se, probabil, cu musca pe caciula, avind in fata ochilor spectrul negru al parintilor ce vor face taraboi, a vrut sa ii scoata din sala. Altfel, felul in care a facut-o este incalificabil. Am citit, ulterior, mesajele de pe forumurile ziarelor care au tratat “scandalul”: ti se face maciuca si parul din nas parcurgindu-le. Specimenele din subspecia “Ovary” nu au nici un fel de emotie estetica: ar accepta, bucuroase, o societate conventionala in care toata lumea sa gindeasca precum paramecii si care sa semene cu o tabla de sah, pe care piesele se misca numai inainte si inapoi.
An de an, primele secunde in care ma vad cu “bobocii” de la “Cuza” imi recreeaza un psoriazis emotional, pe care numai citiva profesori ingusti din gimnaziu sau din liceu au mai reusit sa mi-l mai provoace. De fiecare data, un grup de oameni se ridica militareste din banci, stind drepti in fata profesorului, ca in fata plutonului de executie. E cel mai urit sentiment pe care il poate trai un profesor care stie ca trebuie sa-i convinga pe oamenii din fata lui ca nu sint o rasa de androizi conectati la un singur creier, ca au minimul drept de a gindi cu propriile lor minti si ca, in fond, celui din fata lor nu-i face defel placere sa se simta un feldmaresal. Cred ca, atunci cind ma vad prima data cu “bobocii”, am sa le recomand sa citeasca Henry Miller si, poate, Emil Brumaru.