Fiecare avea la activ cel putin un grup de mare audienta si multe discuri. Downes venea de la Buggles, incununat de hitul Video Killed the Radio Star. Howe ducea povara contributiei la Yes, o grupare de avangarda a carei importanta e azi subiect de studii comparate. Palmer fusese declarat cel mai valoros baterist al vremii si reper al stilului abia numit simfonic-rock. Wetton, basist la King Crimson in umbra altora mai celebri, parea ca se foloseste de voce spre a compensa lipsa apetitului pentru exhibitii solo, marca vocalistilor de senzatie dintotdeauna. Rezultatul asocierii lor semana a recreatie dupa activitatea in trupele de origine, care incheiasera cite un capitol din existenta. Era atunci un soi de moda a desfiintarilor. Rockeri prieteni pina mai ieri se certau, bateau cimpii cu declaratii halucinante, schimbau neveste, practicau sporturi costisitoare sau, pur si simplu, dispareau in anonimat. Citi dintre noi, ascultatorii de dincoace de Cortina de Fier, n-am jelit despartirea unor Beatles, Deep Purple, Led Zeppelin? (Nu pomenesc de plinsul la Ultimul vals, filmul despre The Band – era de bucurie!) Ma intilnesc uneori cu un amic picat la neagra suparare dupa ce auzise la Europa Libera “poate ultimul” album Pink Floyd. Ii amintesc faptul doar ca sa-i admir tresarirea fericita, aceeasi de fiecare data, cu care a intimpinat banda de magnetofon pe care copiasem A Momentary Lapse of Reason. La viteza 19, discul umpluse o fata si ceva de pe revers, spre nedumerirea amindurora, fiindca habar nu aveam de extinderea duratei standard a LP-urilor: noi stiam ca dureaza circa 40 de minute, nu peste 50…
Asa ma bucur azi de Heat of the Moment, dar mai ales de Only Time Will Tell, una din piesele pe care le primesti in plin si greu le poti uita. Asia obtinea cu primul single un hit de Top 10, neasteptat pentru o trupa inchegata cu ideea unei distractii de concediu. Si nu mi-am pierdut naivitatea de-acum trei decenii, cind ma contraria componenta echipei, asocierea celor patru personalitati diverse, pe care nu le-as fi vazut vreodata impreuna. Evident, habar n-aveam de profesionalismul muzicienilor cu scoala, de afinitatile lor nestiute de public, de cautarea permanenta, de specificul naturilor creatoare, de simtul comercial pe care cei patru il aveau, dovada fiind genul de rock abordat. Sau de ce sa nu recunosc: habar n-aveam de interesele & subtilitatile showbizului, cele care dictasera strategia (re)gruparii! (A se vedea solicitarea lui Roger Dean pentru desenul copertei, logo si ilustratiile de interior, in filiatia graficii facute pentru Yes.)
Seriozitatea si competenta meseriasilor din Asia (sau din jurul ei) au contat insa prea putin pentru public. Fanii devotati trupelor sparte anterior n-au iertat “dezertarea” impricinatilor, de parca la mijloc era vreun razboi. Pustimea anilor ‘80 avea alti idoli si alte curiozitati. Iar “batrinii” zgubilitici nu se trezisera inca din betia tineretii, ca sa prizeze cu resemnare curentul numit deja Adult Oriented Rock.
De patru ani incoace, Asia scoate cite un album de aceeasi factura, in componenta initiala. E o muzica de-acum obisnuita in peisajul audio, nu sperie, nu incinta peste masura.
Muzicienii au apetenta nestinsa pentru compozitii echilibrate, dinamice si scurte, cu versuri lipsite de mister, dar pline de pasiune. Se observa un crescendo al performantei strict tehnice. Asta genereaza banuiala ajutorului soft, postprocesare. Bine-venit.
XXX (2012, Frontiers Records) nu rupe; convinge!