La unul dintre aceste divane, numit “Tinerii si celalalt teatru”, l-am descoperit pe Bobi Pricop. Auzisem de spectacolul lui de licenta, Jocuri in curtea din spate de Edna Mazya, preluat de Teatrul Act, selectat si premiat de mai multe festivaluri. Dar nu acest mini-CV mi-a atras neaparat atentia, ci felul in care la divanul cu pricina tinarul absolvent de Actorie la “Hyperion” si de Regie la UNATC vorbea despre munca sa, despre drumul artistic pe care a apucat-o.
O facea cu sinceritate, fara teribilisme, recunoscind ca se afla in faza cautarilor. La intrebarile curiosilor aflati de fata a raspuns onest ca nu poate defini inca o poetica personala, ca e in cautare, dar ca il intereseaza teatrul adevarat, puternic. Afirmatiile lui m-au determinat sa merg sa-i vad spectacolul. Si sa ma bucur ulterior ca am facut-o.
Bobi Pricop ofera un esantion de teatru documentar autentic
Am vizionat o productie convingatoare, intensa, bine structurata regizoral, cu cinci tineri actori (Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hritcu, Cezar Grumazescu, Vlad Pavel) remarcabili. Textul israeliencei Edna Mazya documenteaza un caz real: violarea unei adolescente de catre patru baieti doar cu citiva ani mai mari decit ea. Utilizind mijloace moderne de scriitura dramaturgica, piesa refuza sentintele, procedind, ca orice esantion de teatru documentar autentic, doar la infatisarea faptelor, la evidentierea opiniilor tuturor celor implicati. Bobi Pricop a avut la dispozitie un buget… minimal, aproape de zero, interpretii evoluind in tinute de strada, fara decor, dar a compensat prin imaginatie regizorala, iar distributia, printr-un joc energic, potent artistic. Evident talentati, tinerii actori au reusit sa redea o extraordinara bogatie de nuante, modelindu-si personajele cu o abilitate scenica adesea absenta la colegi de breasla mult mai experimentati. Performanta le e cu atit mai apreciabila cu cit nu au avut la dispozitie decit energia si pofta de joc a celor care incep cu credinta o profesiune. Fara sa se plinga ca nu au posibilitati materiale, ca teatrele profesioniste nu-i iau in seama, ca “celalalt teatru” e osificat si trebuie incendiat, artistii din Jocuri… ne-au oferit o veritabila mostra de teatru autentic. Ioana Manciu a avut un ceva in plus, o sclipire care i-a si adus o pretioasa distinctie din partea AICT, Premiul “Tinara speranta”. Trecind usor, rapid, firesc de la adolescenta care braveaza intr-un flirt initial nevinovat, copilaresc, cu baietii mai mari din curtea blocului, la procuroarea matura si glaciala care trebuie sa cintareasca juridic faptele, Ioana Manciu a stralucit in doua roluri complexe.
Luminita Ticu pune in scena neputinta, durere, frica si traditie
Intr-un registru similar s-a plasat o alta productie din aceeasi sectiune, “Teatrul de miine”, Casa M de Luminita Ticu, Centrul de Arte Coliseum Chisinau. Tema e violenta domestica, un flagel prezent in intreaga lume, o forma aparte de manifestare a raporturilor de putere dintre genuri. Piesa e si ea rezultatul unei operatiuni de antropologie teatrala, de teatralizare a unor cazuri reale de femei maltratate, pentru care nu pare sa existe solutie salvatoare. Snejana Puica, Mihaela Strimbeanu, Ina Surdu, Irina Vacarciuc joaca intr-un registru visceral, intr-o versiune scenica apropiata de “teatrul sarac”, in care ceea ce conteaza este relatia dintre interprete si privitori. Neputinta, durere, frica, traditie sint starile despre care relateaza in tehnica verbatim acest spectacol cutremurator prin hiperrealismul cu care infatiseaza intimplari adevarate. Acelasi organism, juriul AICT International, i-a acordat Casei M Premiul pentru “Tinara speranta”.
Radu Nica stie sa dezvolte spectacular o poveste
Pe Radu Nica il urmaresc de citiva ani buni. Incerc sa ajung la premierele spectacolelor sale ori, daca nu, sa le vad in festivaluri. E unul dintre regizorii care a convins inca de la debut, cu o Nora premiata de UNITER. A lucrat apoi la Sibiu, printre altele un spectaculos Hamlet, o relectura a capodoperei shakespeariene in canonul postmodernismului, o versiune foarte originala, perfect articulata regizoral si scenografic (Dragos Buhagiar). Tot cu Buhagiar a lucrat Shaking Shakespeare, la Teatrul German de Stat din Timisoara, unde s-a stabilit dupa etapa Sibiu a carierei sale artistice. Acum, la FNT a prezentat CUPLUtoniu – Furiile & Marele razboi de Neil LaBute, un spectacol conceput pentru spatiul de bar, jucat la “La Scena” de pe Mintuleasa. Sint trei secvente despre viata de cuplu, despre ce inseamna o relatie afectiva azi: povestea stranie a doi tineri care relateaza o intilnire “oarba” intre un criminal in serie si o pustoaica amatoare de neprevazut; povestea stranie a doi tineri ce pun capat unei relatii intr-un mod cel putin neobisnuit, in care este implicata si sora tinarului, mai mult decit ar fi cazul; povestea stranie a doi adulti, parinti, care se detesta, decid sa divorteze, dar nici unul nu doreste copiii! Neil LaBute! Hipersaturate de realitate, textele americanului atrag prin aceasta calitate a lor, pe care Radu Nica a stiut cum sa o dezvolte spectacular. Actori si spectatori, regizorul insusi devin o mini-comunitate pentru o ora si 30 de minute, interval in care actorii intra si ies din personajele intrupate, dialogheaza cu privitorii, ii implica in mici actiuni scenice, ii plimba dintr-o incapere in alta, dintr-o istorie in alta. Intre cele trei secvente danseaza, invitind si spectatorii sa faca la fel, anihilind granitele dintre real si teatral. Cum il stiam, Radu Nica a condus jocurile cu o mina regizorala ferma, oferind o productie pe care-ti face placere sa o urmaresti. Actorii de la TGST, pe care i-am admirat in sezoanele din urma (Olga Török, Daniela Török, Alex Halka, Georg Peetz, Enikö Blenessy, Silvia Török), l-au urmat pe Nica in acest proiect care merge in cautarea publicului si il apropie fizic, efectiv de arta teatrala.
Cintarind creatiile citorva dintre tinerii selectati la FNT 2012, sint increzatoare: teatrul de miine e pe miini bune.