Si chiar ar fi fost cea mai buna saptamina a Bucurestiului din ultima vreme, daca marti seara, dupa ce piesa jucata la SNSPA s-a terminat, organizatorii si spectatorii n-ar fi fost atacati de un grup de 10 tineri. Cu replici de genul “Ce, ba, voi sinteti gay?”, cu pumni, cu tot ce trebuie. Doi dintre cei atacati au ajuns la Urgente. Se banuieste ca atacatorii ar fi studenti la SNSPA si ar face parte dintr-o gasca de extrema dreapta. N-am fost marti seara acolo, dar am vazut fragmente din piesa prin iulie, la lansarea Cronicilor din San Francisco, si mi s-a parut ca e genul de proiect teatral de care avem mare nevoie, bazat pe documentare intensa si marturii, si care poate scoate la iveala niste lucruri despre care nu se vorbeste suficient, ce insemna sa fii homosexual inainte de ‘89, cum te ascundeai de ceilalti, cum iti traiai povestea, cum cautai iubire, cum inselai vigilenta.
Nu mi-a trecut o clipa prin cap ca, iesind de la Dupa Traian si Decebal, as putea fi batuta. Pentru ca nu pot crede ca intr-un Bucuresti din 2012 exista oameni care vor sa te “pedepseasca”, sa te intimideze, sa te ameninte, sa te pocneasca din cauza ca ai fost spectator sau actor sau autor al unei piese de teatru. Ce s-a intimplat marti, 6 noiembrie 2012, e incalcarea libertatii artistice si a libertatii de orice fel, e o agresiune care ar trebui sanctionata masiv (exista deja un Apel impotriva violentei pe care-l puteti semna). La fel si interventia profesorului de istorie in timpul unei reprezentatii de la Teatrul National din Iasi. Desi sub forme diferite, vorbim despre acelasi lucru: un extremism de care ar fi trebuit sa fi scapat de mult.