Elia Suleiman: “Pentru mine, gatitul e un fel de cautare de sine – asemenea cinemaului”
Elia Suleiman n-a avut nevoie de intrebari ca sa povesteasca, desi ora 10.30 i s-a parut prea matinala pentru o conferinta de presa (“mai ales cind n-ai baut destula cafea si n-ai fumat destule tigari”). Singurul lucru care l-a deranjat a fost parchetul care scirtiia sub pasii angajatilor Institutului Francez din Bucuresti (ba nu, si aparatele de fotografiat – “parca ati executa un dictator”). Pina cind s-a enervat si s-a oprit, a apucat sa confirme ca si-a aminat plecarea cu o zi ca sa se plimbe in afara Bucurestiului (Romania parindu-i “un amestec paradoxal intre vechiul regim si vibratiile tinerei generatii”). Si a mai spus un lucru care completeaza imaginea unui epigon interesant al lui Jacques Tati si Buster Keaton, nascut in Nazaret si ducindu-si casa in spate, prin lume: pentru el, filmul nu e o “cariera”, ci o “continua autocunoastere”. Mai multe, in interviul care incepe suav, gastronomic si se termina destul de coltos.
Sinteti vorbaret in viata de zi cu zi. Asa pastrati echilibrul cu tacerile de pe ecran?
Una vine in continuarea celeilalte. Noi, oamenii, vorbim cind sintem impreuna, dar cea mai mare parte a zilei ne-o petrecem singuri, tacind. De fapt, cred ca tacerea e mult mai cinematografica decit “ne-tacerea”. Nu exista prea multe cuvinte in filmele mele, dar sint o multime de sunete. Nici nu stiti cit de mult sunet intra la montaj. Daca ati vedea un film de-al meu pe un Stereo Dolby de calitate, ati observa ca fiecare pasare are o contributie precisa. E adevarat ca uneori prefer monologul dialogului, chiar si cind oamenii isi vorbesc unii altora, dar nu am o teorie in privinta asta. Adevarul e ca, atunci cind oamenii schimba informatii, capacitatea imaginii de a exista intr-un spatiu poetic inceteaza sa mai fie o provocare. Odata ce intrebi: “Cine e omul asta?” si ti se raspunde: “E Mark”, am obtinut o informatie si nu ne mai punem intrebari, nu mai meditam, nu ne mai imaginam. In filmele mele incerc pe cit posibil sa reduc informatia – asta e provocarea mea (uneori cam grea), dar chiar si cind scriu un scenariu mi se intimpla uneori sa aleg varianta cea mai simpla si sa ma intreb: “De ce n-as pune scena cind el spune asta si asta?…” – si pe urma termin primul draft si vad ca acel moment a fost o dovada de lene din partea mea.
Cum arata scenariile dvs.? Ca niste haiku-uri?
Ca niste descrieri, nu foarte scurte totusi, caci nu le scriu doar pentru mine, ci si pentru producatori. Incerc sa descriu miscarile – cine intra in cadru, cine ce face –, iar daca exista dialog, atunci inventez un soi de dialog ritmic pentru ca e necesara o oarecare muzicalitate – nu neaparat in sensul continutului.
Ce fel de muzica ascultati de obicei?
Stiti care e cintaretul meu cel mai iubit de pe intreaga planeta? Leonard Cohen. Pe locul doi e Maria Callas a muzicii arabe, Umm Kulthum.
Ati putea fi un bun scriitor.
As putea, mi s-a si propus, dar nu stiu de ce nu am facut-o pina acum. Am destule lucruri in minte si uneori chiar ma gindesc la cutare sau cutare poveste care ar trebui sa fie cunoscuta si de ceilalti. Am publicat citeva articole, dar nu pot spune ca sint scriitor. In schimb, ma gindesc destul de mult la acest lucru.
Daca nu scrieti, ce faceti?
Gatesc. Tot timpul. Gatesc o mie de chestii si experimentez – la fel cum fac si in cinema. Cred ca pentru mine gatitul e un fel de cautare de sine – asemenea cinemaului. E tot narativ.
E si muzical?
Desigur! Gatitul e narativ si nu e deloc liniar. Tine si de montaj, de felul cum combini ingredientele. Nu trebuie doar sa simti ce cu ce merge, dar si sa iti asumi riscuri. Eu nu gatesc niciodata dupa retete, le iau ca pe un punct de plecare, asa cum se intimpla cu scenariile si cu ideile. Nu ma incred in conventii. De pilda, nu gatesc arabeste pentru ca stiu ca nu m-as duce in acea directie. Sa gatesti arabeste e ca si cum ai face un film hollywoodian foarte bun, ori eu nu sint in stare sa fac asta. Am nevoie de o reteta care sa mi se potriveasca. Daca m-ar vedea mama gatind o reteta arabeasca, s-ar distra – asa ca incerc sa evit acest lucru vizitind alte gastronomii.
In ce relatie sinteti cu timpul? Sinteti nostalgic? Duceti in permanenta dorul timpului care a trecut? Va scapa printre degete (you miss time all the time)?
Da, imi scapa printre degete. E ceva tipic pentru mine, dar sint in priza, sint foarte constient de faptul ca trebuie sa evit confruntarea cu timpul care trece – si o fac, de pilda, cind merg cu BMW-ul (masina oficiala a Festivalului Les Films de Cannes a Bucarest). Daca pot evita BMW-ul si s-o iau pe jos, o fac. I-am spus de mai multe ori soferului ca prefer sa merg pe jos pentru ca timpul se lungeste atunci cind o iei la pas.
Cum va ajuta filmele sa uitati trecerea timpului?
Insasi ideea realizarii unui film e o rezistenta in fata timpului care se scurge. Cu alte cuvinte, cind creezi o imagine poetica, deja mergi in sensul opus acelor de ceasornic, deoarece dimensiunea temporala a unei imagini poetice e ceva incontrolabil.
Va referiti la film ca la un proces?
Nu neaparat. Chiar si cind il privesti. De cite ori nu se intimpla sa vezi un film care nu are o ora si jumatate in timp real? Aceasta este o lume a viselor. Cred ca de la inceput pina la sfirsit – atunci cind gatesti sau faci un film – dimensiunea temporala are o alta semnificatie decit in viata reala. Timpul e exact ceea ce facem din el. De pilda, consider ca poezia e un loc foarte bun unde poti incepe sa opresti curgerea timpului. Umorul la fel. Cind ridem, intrerupem curgerea timpului.
Stiti ce se spune despre cei care rid – ca traiesc mai mult. E un paradox: opresti timpul, dar il si prelungesti.
Dar simti asta. Eu simt acest lucru exact in acest moment, nu mai tirziu. Naratiunea umorului in sine contine si ea o alta dimensiune.
Nu vi se intimpla uneori sa va para rau ca ati facut doar trei lungmetraje?
Din motive financiare, desigur. (Ride.) Nu stiu de ce am facut atit de putin. S-ar putea sa regret acest lucru. Adevarul e ca am asteptat mult pina sa fiu absolut sigur ca fiecare film imi era necesar. Poate ca nu gindesc corect. Alti regizori trec de la un film la altul fie pentru ca nu pot astepta, fie pentru ca asa functioneaza impulsurile lor, fie pentru multe alte motive – dar eu am nevoie sa stiu ca ceea ce vreau sa fac este asezat (layered) ca imagine. Nu vreau doar sa am o idee. E ca in pictura. Pot sa mai pigmentez culoarea iar si iar, astfel incit imaginea sa devina stratificata, densa si asezata.
Aveti filmul in dvs. inainte de a incepe sa filmati?
Nu intotdeauna. Am o ambianta, o anume senzatie – lucru care se aplica tuturor artelor, nu doar filmului.
Daca Mungiu v-ar propune sa faceti un scurtmetraj despre Bucuresti asa cum ati facut in Sapte zile la Havana, cu ce ati incepe?
Observ ca ati auzit niste birfe pe undeva. (Ride.) Nu stiu ce sa zic, mai ramin o zi ca sa vad ce as putea face in eventualitatea in care as mai face un film ca cel din Cuba. Sau, ma rog, nu ma gindesc neaparat la un film scurt sau lung. E prea devreme sa ma pronunt, dar as vrea sa fac un film impresionist, ca o schita. Pur si simplu sa vad ce iese.
Ati descoperit niste asemanari intre Havana si orasul dvs., Nazaret.
Da, dar nu neaparat Nazaretul de azi, cit cel de acum 40 de ani, inainte ca globalizarea sa loveasca – cu mai putine masini si mai putina poluare. Singura asemanare care nu se aplica peste tot e blocada, ceea ce m-a facut sa spun odata ce am ajuns in Cuba: “Ma simt ca in Gaza”. Multe din lucrurile pe care noi le consideram necesare si naturale sint pentru cubanezi obiectul unei lupte de zi cu zi. Ceea ce iarasi e asemanator e un soi de sentiment colectiv pe care il au oamenii intr-un loc dificil, un soi de legatura care ii face sa se straduiasca sa pastreze placerile de fiecare zi. Asa ca atunci cind danseaza, danseaza ca nebunii – si felul in care traiesc viata din plin imi aminteste de multe locuri din lume unde exista blocada, cum ar fi Sarajevo sau Ramallah, unde punctele de control nu dau drumul nimanui, dar, odata intrat in oras, descoperi ca barurile sint pline. E si asta o forma de rezistenta.
Cit de greu e sa fii regizor israelo-palestinian?
Nu sint regizor israelo-palestinian, nu stiu ce v-a dat aceasta impresie.
Nazaret e in Israel.
De facto. Eu sint palestinian.
V-am intrebat pentru ca filmele dvs. incearca sa echilibreze lucrurile.
Deloc. Cred ca, daca as incerca sa le echilibrez, ati obtine varianta corecta politic.
Numai ca filmele dvs. nu fac propaganda.
Nici acest cuvint nu e in dictionarul meu. Din momentul in care ai o tinta – ideologica, politica sau sociala –, e posibil sa nu mai faci filme. Stiu destui regizori care fac asta si nu merg sa le vad filmele pentru ca nu mai resimt nici o placere. Risc, poezie, calatorie, sa te lasi moale in universul tau, fara nici un control de sine – toate aceste lucruri alcatuiesc cinemaul.
Nu am spus ca nu sinteti dedicat, dar luati in raspar stereotipurile ambelor parti, iar asta va creeaza o pozitie echilibrata.
Am inteles. Era vorba doar de cuvinte. Umorul nu are o tinta, el exista pur si simplu.
Matteo Garrone: “E foarte dureroasa perioada de cautare a unei noi iubiri”
Autorul lui Gomorra si Reality, ambele premiate cu Grand Prix du Jury la Cannes, a parut destul de acru la conferinta de presa, ca si cum l-ar fi suparat o durere surda de masea. (Dar a acceptat toate interviurile care i-au fost solicitate.) Nici nu a spus lucruri prea spectaculoase. Dadea mai degraba impresia ca nu e genul care vorbeste prea mult. Nici nu e de mirare, pentru ca e un tip vizual, scolit ca pictor si trecut apoi la cinema – prin intermediul posturii de asistent de camera. In tete-a-tete, cineastul care a avut curajul de a face un film despre mafia napolitana in timp ce autorul cartii inspiratoare, Roberto Saviano, era (cum e si azi) pazit zi si noapte de carabinieri iti lasa alta impresie. Cu fularul dat de trei ori in jurul gitului ca si cum s-ar apara, vorbeste incet si nu te priveste in ochi decit uneori, la ultimul cuvint al frazei pe care o spune. Pare mai tinar decit cei 44 de ani impliniti in octombrie si pare sa aiba forta celor vulnerabili. Ori l-am prins intr-un moment delicat, cind, desi promoveaza Reality prin lume, deja se perpeleste in asteptarea unui nou subiect. O noua dragoste, cum spune in interviul de mai jos, care, din pacate, nu poate retine si timbrul vocii.
Ati trecut de la interesul pentru povesti personale (L’imbalsamatore) sau care frizeaza patologicul (Primo amore) la povesti ample ca Gomorra sau Reality, care ating ceea ce a fost numit “pintecele intunecat al globalizarii” (“the dark underbelly of globalisation”). Reality e tot un film despre globalizare.
Ce intelegeti prin globalizare?
Ceea ce in Gomorra era numit “sistemul” (Camorra avind relatii in toata lumea). In Reality are legatura cu faptul ca televiziunea uneste sub aceeasi palarie oameni din intreaga lume. Am dreptate?
Poate ca da, insa interesul meu e intotdeauna legat de conflictul uman. Exista intotdeauna o problema umana, un conflict intre om si sistem. Cred ca cele mai importante teme din Reality se refera la pierderea identitatii, la pretentia de a fi altcineva, la visul pe care il urmarim si care sfirseste prin a ne inghiti. Ca intr-un basm.
Televiziunea e si ea parte a sistemului?
E sistemul, da, si are nevoie de victime pentru a supravietui, la fel ca sistemul criminal din Gomorra. Vorbesc despre sclavi, dar maniera prin care ma apropii in fiecare film de subiect e una umana. Nu vreau sa judec pe nimeni, nu vreau sa fac pe moralistul si sa-i arat cu degetul pe cei buni si pe cei rai. Vreau sa urmaresc personajele si sa ma apropii de ele pentru ca sintem cu totii parte a aceluiasi sistem. Luciano din Reality este sedus de program, in timp ce eu pot fi sedus de altceva, pentru ca si eu fac parte din sistem.
Ati crescut cu teatrul (tatal dvs. fiind critic teatral), dar filmele pe care le faceti tradeaza dragostea pentru cinema. Faceti referire la Scarface in Gomorra, iar Realityseamana pe alocuri cu un film italian vechi.
Da, referintele mele din Reality au fost cinematograful italian, comediile italiene ale anilor ‘60. Iubesc cinemaul, de aceea m-am si facut regizor. Primul film de care imi amintesc a fost un Walt Disney, Robin Hood, dar primul film care mi-a placut la nivel intelectual a fost Fragii salbatici al lui Ingmar Bergman.
Si acum ce filme vedeti?
Depinde, imi plac filmele care ma transporta in alta dimensiune.
SF-uri?
Nu. (Ride.) Filmele unor mari cineasti, care si ei vorbesc despre realitate, dar intr-o maniera foarte personala, aratindu-ti lucruri pe care nu le stiai. Toti marii cineasti, toate filmele mari nu au de-a face doar cu realismul, ci si cu altceva. Se deschid spre o alta dimensiune care transfigureaza realitatea. De pilda, imi plac David Lynch si Aki Kaurismäki – cineasti care nu sint realisti, dar care cu toate astea sint adevarati (true). Este o mare diferenta.
Va plac filmele romanesti ale ultimilor ani?
Din pacate, nu am vazut decit filmele lui Cristian (n.red. – Cristian Mungiu), dar nu si alte filme romanesti, ca sa pot da un raspuns mai amplu.
Cit de grea e povara unui film, cum e Gomorra, care a avut un asa mare succes?
Pai, am simtit ceva presiune… din partea mea.
Nu din partea Mafiei.
Nu, deloc.
Nu v-a sunat nimeni?
Nu. N-am avut niciodata probleme cu Camorra. Nu stiu daca vor sa-mi faca ceva, pentru ca nu mi-au spus, dar nu s-a intimplat nimic.
Va temeti?
Deloc. De ce ar trebui sa ma tem? Ce am spus despre ei?
I-ati pus intr-o lumina nefavorabila.
Gomorrae un film despre conflictul uman, iar ceea ce spun in film nu e o noutate, toata lumea stie. Si atunci, de ce ar trebui sa imi fie frica?
Dupa Gomorra, expectatiile tuturor fata de mine au crescut si toata lumea – inclusiv eu – se astepta ca noul meu film sa fie la fel de puternic. Insa fiecare poveste pe care o gaseam nu mi se parea suficient de tare, asa ca mi-am pierdut si eu un pic identitatea, ca Luciano. Am inceput sa fac diverse lucruri care se asteptau de la mine, dupa care m-am oprit, am plecat de la o idee foarte simpla si ea s-a dezvoltat pina la urma in Reality.
Aveti acum o alta poveste?
Nu. Acum promovez Reality, dupa care o sa ma reintorc la Roma si voi incerca sa ma concentrez pe viitorul meu proiect. Nu il am inca, dar as vrea sa incep de undeva, sa incerc sa il gasesc. Din pacate, e foarte dureroasa perioada in care trebuie sa cauti o noua iubire.
Si interviurile sint dureroase?
It’s work.
Galerie foto
