Sala Palatului ramine una dintre cele mai bune constructii din punctul de vedere al acusticii. La atitia ani dupa ce destinatia principala (Congresele Partidului) a trecut in legenda neagra, se pastreaza bine ca sonorizare, perfect plasata ca sa poti ajunge acasa dupa eveniment, noaptea, cind strazile Bucurestilor sint bintuite de haite canine ca-n cea mai grozava jungla urbana.
Aspectul sonor(izarii) m-a fericit in asemenea masura, ca n-am gasit nici cel mai mic defect concertului John Mayall din 11 noiembrie 2012, spre deosebire de citiva prieteni, pretentiosi degustatori de blues. Radu Lupascu, de exemplu, a depistat nu stiu ce scaderi la primele piese. Ioan Big, vrind sa para ultraexigent, mi-a oferit cea mai buna caracterizare a spectacolului. Zicea Big, bine motivat, ca totul s-a ridicat la nivelul unui show de club, unde maximum 100 de cunoscatori puteau savura, pe linga inevitabilele tarii lichide, un playlist si-o performanta ce nu distoneaza in sirul celor cu care “tatal (si bunicul, adaug eu) bluesului britanic” ne-a obisnuit. Pai, am replicat, asta e caracteristica oricarui concert de blues, ca doar genul asta de muzica nu se cinta in sali pretentioase, ci in cluburi, pivnite si-alte localuri inghesuite! La noi, fiindca Mayall a venit dupa 17 ani, unde ai fi vrut sa-l duca promotorul Paul Nanca? In club la Titu-gara? Merita din plin locul unde a cintat, fiindca n-a facut rabat de la calitate, nici n-a mimat antrenul, buna dispozitie, placerea de-a cinta! Cum sa nu ne bucure o seara ca asta?
Fireste, n-am apucat sa formulez obiectiile fata de amicii pretentiosi. Le scriu acum pentru a pregati observatia urmatoare. Locuind in provincie si ocupat cu diverse probleme profesionale, ajung regretabil de rar la concertele pe care as dori sa le vad si care toate se tin in capitala cea balcanic mirositoare. De aici provine entuziasmul de novice, pe care il dezlantui stirnit de comuniunea cu sunetul dens, dinamic, cu instrumentele clar puse in relief de-o instalatie corespunzatoare. Si la John McLaughlin, acum patru ani, am trait senzatia. Ca sa ma conving de eficacitatea sonorizarii, am iesit din sala in cursul ultimului solo de baterie al lui Jay Davenport si-am ascultat bubuitul tobelor rostogolit pina la subsolul unde dormitau niste insi amariti, pesemne “homlesi” de-ai casei. Am stat in primul rind, ca sa fotografiez, am urcat si la ultimul scaun, de unde am comis o inregistrare cu alura de bootleg [ca sa testez laudatele performante ale aparatului meu foto, despre care fabricantul spune ca “si filmeaza” (numai volan n-are!)]. Ei bine, sunetul se auzea peste tot la fel, iar despre naturaletea, echilibrul si vigoarea lui nu insist, ca s-ar crede ca exagerez.
La cei 79 de ani, John Mayall nu da semne de oboseala. Chitaristul Rocky Athas aproape ca s-a sufocat de sete, haituit de solistica lui Mayall. Basistul Greg Rzab insa a dialogat cu batrinul vocalist-muzicutist, intr-o inspirata “batalie de virtuozitati” fara fisura. Or fi pregatit-o dinainte, or fi executat-o si alta data, nu conteaza. Au obtinut aplauzele unei sali aproape pline, incintata la maximum de stralucitoarea improvizatie.
Aplauze a obtinut si Harry Tavitian, invitat sa deschida concertul. Prest(idigit)atia sa ne-a convins ca alegerea lui n-a fost un hatir de organizator, ci alegere logica, semnata John Mayall.