Anul acesta, cind Franta comemoreaza cei 50 de ani scursi de la moartea lui Alfred Cortot, este mai greu sa te lasi prada viziunii idilice, netezirii istoriei, la care pianistul si biograful sau au conlucrat, mai mult sau mai putin constient.
Bernard Gavoty, autorul cartii amintite, bine cunoscut si romanilor pentru convorbirile sale radiodifuzate cu George Enescu, a avut privilegiul de a fi o vreme foarte apropiat de Cortot. Acesta ii cerea sa scrie despre el “o carte obiectiva”, sa le arate mai tinerilor pianisti “cum intr-o existenta de artist actiunea poate fecunda visul, tot asa cum intr-o viata de om visul poate da un sens actiunii. […] Amintiti-le ca pianul este facut pentru muzica, asa cum artistii sint facuti sa serveasca arta, si nu invers”.
Crezul lui Alfred Cortot, impartasit si de Florica Musicescu, ramine valabil pina astazi. La fel si indemnurile sale transmise tinerilor confrati la o virsta inaintata, inaintea disparitiei lui, in 1962. Ele sint citate de istoricul si mai recentul biograf al pianistului, Francois Anselmi, intr-un relativ amplu dosar consacrat aniversarii lui Cortot de catre lunarul “Diapason”. “Muzica trebuie sa fie contagioasa, primejdioasa, sublima… Iar lucrarile pe care le veti interpreta avind aceasta intelegere, cu fiecare zi mai intima, a misterului profund al artei vor naste, poate, acest frison interior care face sa presimti apropierea de adevarul artistic…”
“Adevarul artistic” este insumat aproape integral, dar nu exhaustiv, intr-un set omagial de 40 de discuri cu imprimarile lui Cortot, organizate cronologic, incepind de la cele acustice din 1919, pina la o selectie dintr-o proiectata, dar ramasa neincheiata si nepublicata pina astazi editie completa a sonatelor pentru pian de Beethoven, inregistrate in 1958-59. Ascultindu-l pe Cortot, in multele imprimari pastrate, adesea duble, unele chiar patru sau cinci variante, cu muzica lui Chopin, Frank sau Schumann, intre multi altii, intelegi mai bine caracterizarea pe care i-o facea un critic inca din 1908: un artist care “se integreaza in capodoperele pe care le interpreteaza; el le resuscita, le traieste si inca in forma pe care le-au dat-o creatorii lor. Nu decade niciodata la prostul gust de a impune propria personalitate peste cea a maestrilor a caror muzica o aduce la viata pe claviatura. Arta sa este pioasa, veridica, are forta unui adevarat discipolat”.
Fara indoiala, EMI France si Remi Jacobs, cel ce a facut selectia pieselor incluse in setul Alfred Cortot. Anniversary Edition si care pregateste o teza despre cursurile de interpretare ale pianistului, reusesc sa-i ridice un adevarat monument cu ocazia celebrarii de anul acesta, chiar daca uneori remasterizarea nu lasa impresia utilizarii la maximum a capacitatilor tehnice actuale de restituire a sunetului original. Remi Jacobs atrage atentia intr-o nota editoriala ca editia nu reprezinta o “integrala” a interpretarilor pastrate in arhive, dar ca acelea retinute “imortalizeaza geniul interpretativ al lui Alfred Cortot, al carui joc se recunoaste cu usurinta prin originalitatea tuseului si inteligenta textelor muzicale”.
Editiile de asemenea anvergura este greu sa atinga perfectiunea, si diversii cunoscatori ai artei pianistului semnaleaza cu regret citeva absente “istorice”, cum ar fi aceea a primelor sale inregistrari, probabil din 1902, in calitate de acompaniator al unei celebre soprane, Felia Litvinne (publicate pe CD sub eticheta Marston), a Concertului Nr. 2 de Chopin sub bagheta lui Mengelberg din 1944, la Paris (Malibran), a celui de Schumann, cu Ferenc Fricsay la pupitru (Audite) sau a inregistrarilor solo facute la Tokyo in 1952 (RCA Japan, Shinseido).
Daca de la volumul omagial al lui Bernard Gavoty, din 1977, pina astazi “adevarul artistic” ramine neschimbat, ba chiar consolidat, coordonatele “adevarului istoric” despre personalitatea si omul Cortot s-au modificat considerabil datorita unei intregi generatii de cercetatori in istorie si muzicologie, intre care se cuvin mentionati Myriam Chimenes, Francois Anselmi, Frederic Gaussin etc.
Cercetarile lor in arhive atesta, iar ei afirma explicit ca personalitatea lui Alfred Cortot a ramas “patata” si reputatia sa a fost “umbrita durabil” de asocierea si colaborarea cu guvernul pro-nazist de la Vichy, al carui “discurs reactionar, atunci la moda, il foloseste” in calitate de demnitar al regimului. In aceasta calitate i se si reproseaza ca s-a aratat indiferent fata de elevi de-ai sai evrei, cum au fost Clara Haskil si Vlado Perlemuter, ca si fata de durerea unuia din colegii sai de scoala, celebrul pedagog Lazare-Levy, venit sa-l roage sa intervina in favoarea fiului sau, luptator in rezistenta, capturat, internat si torturat in lagarul de la Drancy, pentru a fi ulterior ucis la Auschwitz. In toata aceasta perioada tragica, Alfred Cortot si-a urmat cariera personala, neezitind sa cinte in concerte organizate de propaganda germana si sa se produca in tarile ocupate de nazisti, la invitatia acestora.
“Cazul lui Cortot”, scria recent Francois Anselmi, “ilustreaza in domeniul muzicii ca perioada Ocupatiei continua sa apartina acelui «trecut ce nu trece»“. O abordare ce ar putea fi luata ca exemplu si de lumea muzicala romaneasca, supusa adesea unei bruste amnezii cind e vorba de istorie, ca in cazul dirijorului George Georgescu. Dar aceasta este o alta discutie…