In regia de opera, Andrei Serban a debutat in 1980, cu Evgheni Oneghin de Ceaikovski, la Welsh National Opera, Cardiff. Implicat in procesul de teatralizare a acestui gen artistic traditional prin definitie, regizorul a colaborat cu institutii de virf din intreaga lume: Metropolitan, Covent Garden, Lyric Theatre Chicago, Chatelet Paris, Bastille Paris, Staatsoper Viena, Opernhaus Zurich. Precum au procedat toti marii directori de scena in ultimele decenii, Serban a infuzat conventionalitatea operei cu prospetimea unor mijloace ce tin de specificul artei teatrale, anulind granitele ferme dintre specii atit de inrudite. Un mic curs, de citeva pagini bune, despre regia de opera a inserat in sumarul dintr-O biografie, volumul aparut la Polirom in 2006, un statement foarte convingator in privinta punctelor convergente intre arta interpretarii unui text dramatic si a unei partituri muzicale. De citit, chiar si de profani!
Reflexe de creator pedagog
Ca om de teatru, i-am urmarit cariera. Am avut ocazia s-o fac pornind de la radacinile carierei lui internationale, la La Mama, locul unde a ajuns gratie lui Ellen Stewart, un scouter cu talent innascut in a citi oamenii, artistii, in a crede si a investi in ei. In arhiva asezamintului, din demisolul din Queens, in Off-Off Broadway, se afla mastile din Trilogia lui Serban, fotografii, inregistrari video ale spectacolului care a inaugurat The Annex, sala unde Kantor si-a jucat Clasa moarta, iar Brook, Conferinta pasarilor. Sint spatii care au intrat in enciclopediile mondiale datorita celor care au creat acolo. Iar Serban e de multa vreme printre ei. Am vazut apoi aproape tot ce a lucrat in tara, am asistat si la citeva repetitii deschise, in care publicului, acest element atit de important al actului artistic, ii era ingaduit sa priveasca la laboratorul ce preceda premiera. Serban trateaza publicul cu un respect egal aceluia cu care ii onoreaza pe artistii cu care isi face spectacolele. Simte nevoia sa fie apropiat de spectatori, sa comunice. Tine conferinte, scrie, de la carti la scrisori deschise. E un reflex al creatorului pedagog, al celui care imprastie cu generozitate si discipolilor, ori simplilor curiosi, din priceperea si experienta acumulate. Ca regizor, pentru Serban importante sint cautarea, drumul. Expeditia estetica. Il intereseaza feedback-ul. Au fost repetitii deschise la Sibiu, la Teatrul “Radu Stanca”, la Cluj, la National si Teatrul Maghiar de Stat, la Bucuresti, la Bulandra si Odeon. Andrei Serban e el insusi un spectacol. Se framinta, gindeste tot timpul, ajusteaza, combustia creativa e continua. Secondat de Daniela Dima, companioana de viata si munca, persuadeaza prin charisma, printr-o putere de elaborare extraordinara, prin capacitatea, de invidiat si de urmat, de a-si mentine floarea tineretii vie. Floarea despre care vorbea Zeami in tratatul sau de arta teatrala.
Pentru echipa Operei iesene, proiectul e un exercitiu necesar
Acum le-a oferit iesenilor o reluare. Pina la punct si virgula, inclusiv finalul, un bis la care in celebrul rondo, dirijorul iese din fosa, urca la rampa si anima deopotriva artisti si public! Aflind ca lucreaza la Iasi, la Opera, dupa ce vazuse Oedip la Bucuresti, cu ceva ani in urma, un jurnalist bucurestean ma intreaba cum ramine cu originalitatea, cu creativitatea si chiar cu drepturile de autor, daca e vorba despre o reluare. Drept sa zic, nu ma gindisem, dar pe loc mi-au venit in minte exemplele lui Tompa Gabor, care a facut de patru ori, in patru teatre, in limbi diferite, aceeasi varianta, exceptionala, cu Cintareata cheala, si Silviu Purcarete, care a montat Femeia care si-a pierdut jartierele si la Limoges, si la Bucuresti. Si faptul ca Serban a revizitat frecvent autori si texte, realizind versiuni diferite ale Unchiului Vania, Livezii de visini ori Pescarusului lui Cehov.
Indiile galante, opera balet in patru acte si prolog, e montata rar. La noi, se pare, niciodata. Oricum, nu recent. Libretul lui Louis Fuzelier e naiv, sint patru secvente pe tema iubirii, tratate cu mijloacele muzicale ale barocului. Pentru echipa Operei iesene, proiectul e un exercitiu necesar. A fost ca o scoala, ca un atelier, asa cum trebuie sa fie orice nou demers, incitant, provocator. O impresionanta desfasurare de forte umane, scena pare pe momente neincapatoare, instrumente noi, reacordare, multime de manevre tehnice – dese schimbari de decoruri, lumini, sute de costume, solisti, balet, cor, masinarii de facut valuri, ciclorama, se joaca si in sala, se cinta de la balcon, din loja. Invadarea aceasta a spatiului teatral rezervat publicului a desavirsit-o Serban in Unchiul Vania de la Maghiarul din Cluj. Acum, sala proiectata de Helmer si Fellner la mijlocul secolului XIX reprezinta in sine o scenografie adecvata lucrarii lui Rameau. Costumele, decorurile, utilizarea cortinei pictate, refacuta dupa recenta restaurare, ca fundal in una din secvente au consonat cu decoratiunile interioare. Indiile galante e luminos, vibrant, tonic. Serban a dezvoltat ludic libretul, realizind un spectacol in care faptul ca nivelul vocilor nu atinge exceptionalul e contrabalansat de bucuria de a juca, transferata si publicului. Cum declara in preambul, regizorul a dorit sa ne ofere trei ore de bucurie, de evadare in fictiune din imanenta unui cotidian cenusiu.
Cu vointa si imaginatie, ne putem simti ca la Paris!