Ca sa ma tin de cuvint, urmeaza ceva care seamana a poveste. Numai ca am trait-o aievea, cu simturile vilvoi si cu sufletul explodat de bucurie. Dar si de minunare. Totul s-a petrecut intr-o zi incredibil de frumoasa (20 septembrie 2005), intr-un tarim mirific de pe riviera italiana (Cinque Terre) si a avut un deznodamint mai ceva ca-n basme. Pentru cine nu stie, Cinque Terre urca oficial (UNESCO) sus de tot in Top 10 al celor mai frumoase privelisti din lume. E o salba de splendori (cinci orasele medievale cocotate pe stinci, dealuri cu vita-de-vie, drum serpuit de-a lungul coastei), care se intinde pe tarmul Marii Ligurice, mai sus de Genova. Pe-acolo m-a preumblat draga mea Vulturas, prietena Smaranda. Am strabatut raiul pe jos, cu un vaporas si cu trenul, de dimineata pina seara tirziu.
Adevarul e ca totul ni s-a parut ca-n vis, dar minunea-minune a avut loc pe la prinz, dupa ce am dovedit Via dell’amore, care-i chiar o cale a iubirii. Ne-am desfatat pe o terasa deasupra marii cu un affogato si am pornit-o iar la drum, pe strazile Manarolei. Era cald, mi-era sete si, desi aveam apa la noi, mi s-a facut o pofta nebuna de struguri. Poate si pentru ca, nu stiu de ce, mi-am adus aminte de povestea pe care mi-o tot spunea bunica, despre batrinul care pacaleste moartea cu un strugure. Si atunci moartea nu vine repede la el, pentru ca se desfata mult cu ciorchinele (1 bob = 1 an). Iar mie imi ploua in gura cind imi inchipuiam ce bun putea sa fie strugurele ala molfait atita vreme. Ah, ce n-as da, Vulturasule, sa maninc un strugure, am izbucnit eu plina de pofta si am depanat repede povestea babutei. Atunci Anda a inceput sa se uite grijulie ca o closca dupa un minimarket. Nimic. Ne-am asezat istovite pe o banca dintr-un mic scuar, cu marea undeva jos, sub noi, am oftat a parere de rau, am zis ceva cu tinjire despre aprozarele de acasa, cind, deodata, am amutit. Pe balustrada de piatra din fata noastra, pe o punga de carton statea cuminte un ciorchine de strugure. Doamne, maica mea, ce sa fie asta? Ne-am apropiat, l-am pipait. Era adevarat. Ne-am uitat imprejur: nimeni. Am mai stat putin pe ginduri, l-am luat, l-am spalat la o cismea si l-am mincat amindoua bob cu bob, fara sa zicem pis. Apoi am pornit mai departe si-am inceput sa deliram despre minuni, vraji, sincronicitati scl.
Numai ca mie tot imi era sete si pofta. Doamne, am zis mai in gluma, mai in serios, stiu ca nu se face sa intind coarda, dar n-ai putea sa ne mai dai un ciorchine? Nu fi nehalita, a spus repede Vulturas. Nu forta. Asa-i, am zis eu rusinata. Nu trebuie fortat nimic. Peste nici doua minute ne-am oprit brusc, cu picioarele taiate de surpriza si parca de frica. In fata noastra, pe jos, in coltul unui mic iesind deasupra marii, zacea o punga de nailon transparenta cu doi ciorchini de struguri mari si albi. Puteti sa ne credeti ca nu i-am luat? Si ca pret de mai bine de-o ora n-am scos nici un cuvint? Poate intelegeti acum de ce, in fiecare toamna, obisnuiesc sa las la vedere prin oras, pe cite-o banca sau o terasa, un ciorchine mare de struguri pentru oricine o avea nevoie de el, sa-l manince sanatos.