sau mai bine intr-un bar din port, cu tirfe triste si un aer de dezolare, cu hohote criminale si cutite bine ascutite, cu teama de viata ceva mai puternica decit teama de moarte, sau pe un cargobot care sa ne duca pe toti, ilegal, in Madagascar, unde sa traim citeva luni facind focuri pina la rasarit pe plajele pustii si dormind printre broastele-testoase, unde sa ne zboare vintul din sud palariile si sa cintam “The human race I’d like to drown” cu nisip printre dinti si pe limba, daca Tiger Lillies ar sta cu noi la cafea intr-o dimineata de noiembrie in barul hotelului Howard Johnson din Bucuresti si am vorbi despre Brecht, Waits, Burton, Doors, curaj, umanitate, daca am ride la fel de mult si mie nu mi-ar veni sa cred ca pot sa spun tot felul de prostii, asa, fara consecinte, unora dintre cei mai cool londonezi din univers, daca toate astea s-ar intimpla in fiecare an, exact la fel ca-n 2012 sau putin diferit, daca ar continua sa vina aici (e deja a patra oara) cintind despre deviere, anormalitate, ciudatenie ca si cum ar fi cele mai firesti lucruri din lume, lecuindu-ne de idei comode si de teama, facindu-ne neinfricati cit tine concertul si putin dupa aceea, ascutindu-ne simtul pentru detalii si inimile adormite ca pe cutite, plimbind prin fata ochilor nostri tot freak show-ul rasei umane si turnind peste noi sute de kilograme de tandrete solida, bucati de miini intinse catre nefericiti si abandonati, daca n-ar uita sa strecoare si un “My Funny Valentine” spre sfirsit, cit sa tremure tencuiala, atunci eu n-as mai pleca niciodata din Bucuresti. Cel putin nu pina la sfirsitul lumii.