Nu sint atit de entuziasta. Fiecare film al seriei demarate acum 50 de ani a fost spectaculos si sexy pentru timpul lui (chiar si cind a fost nereusit), straduindu-se (asa a si avansat/rezistat seria) sa vina cu putin mai mult decit precedentul. Mai multe gadgeturi, mai mult spectacol, mai mult sprijin pe partea tehnica (inevitabil, tehnica evolueaza).
Bond, James Bond este mai emaciat si mai esentializat ca niciodata
Skyfalle primul film al seriei Bond care intra in cinematografele IMAX (desi n-a fost filmat in IMAX), ceea ce ma duce cu gindul la Misiune: Imposibila – Ghost Protocol (2011), pe care regizorul Brad Bird l-a dorit filmat in IMAX, dar nu in 3D (si, intr-adevar, ameteai odata cu Tom Cruise pe cladirea Burj Khalifa). Daca amintesc de Ghost Protocol e pentru ca Skyfall nu mi s-a parut mai reusit din punct de vedere sportiv, al spectacolului urmaririlor, luptelor si cascadoriilor, dar “partea lui de consolare” vine din faptul ca cei 50 de ani ii aduc in anul de gratie 2012 mai mult miez si un soi de concluzie solemna. Punindu-l (alta idee foarte buna) pe Javier Bardem in rol negativ – un fost agent MI6 (la fel de briliant ca Bond, la fel de apreciat pe tacute de placida M) – Sam Mendes ii pune lui Bond in fata o oglinda intoarsa cu capul in jos. Daca Bond a trecut peste faptul ca M a riscat sa-l piarda, Raoul Silva s-a intors impotriva “mamei” (subalternii ii spun lui M “Ma’m” ca si cum ar spune “Mum”), care l-a tradat cind datoria i-o cerea. Cu trauma de respingere potentata de gelozia fata de celalalt fiu al lui M, Silva devine la fel de implacabil ca Anton Chigurh din Nu exista tara pentru batrini/No Country for Old Men, dar de alta nuanta, mai pe stilul ludic al Joker-ului. Javier Bardem pune carne pe schema unui personaj despre care ti-e greu sa crezi ca a ajuns din agent MI6 atit de varza la cap, dar are meritul ca echilibreaza lipsa de afectivitate a lui Bond, care e mai emaciat si mai esentializat ca niciodata (catharsisul sau se petrece intr-un mod cu totul neasteptat).
Inapoi la grenadele de bun-simt
In schimb, filmul e dezechilibrat pe partea gratiilor feminine, Naomie Harris (Eve Moneypenny) si Berenice Lim Marlohe (Severine) neintrind in alchimie cu Bond. Yin-ul e in schimb echilibrat de figura lui M (Judi Dench e la a saptea si ultima prezenta in serie), careia scenariul ii da mai multa consistenta. M va trebui sa plateasca pentru ca si-a sacrificat puiul, iar imaginea ei de closca capata in capitolul urmaririi calitatile elementului feminin amenintat cu distrugerea. Si, intr-adevar, figura materna va fi inlocuita de una paterna, de un M masculin – de la Mallory (Ralph Fiennes), noul sef al Intelligence and Security Committee, genericul final dindu-ne asigurari ca James Bond va reveni.
Ca isi rupe cordonul ombilical in al 50-lea an vrea sa spuna ca seria s-a maturizat? Asta am putea intelege din scenariul scris de Neal Purvis, Robert Wade si John Logan, pe care Sam Mendes il prelucreaza cu siguranta evidenta si cu dorinta de a sarbatori aniversarea printr-o revenire la simplitatea de odinioara – la gadgeturi necomplicate, la grenade de bun-simt, la amintiri, vezi superba Aston Martin DB5 pe care Bond a condus-o prima oara in Goldfinger (1964). Nu vom sti decit la al 24-lea film. Deocamdata, s-a inchis o etapa.
007: Coordonata Skyfall/Skyfall. Regia: Sam Mendes. Cu: Daniel Craig, Judi Dench, Javier Bardem, Ralph Fiennes